Suntem săraci. Noi, românii, alături de bulgari, suntem cei mai săraci din Europa. Dar pe cine interesează asta? Pe guvernanţi şi parlamentari, în niciun caz. Averile lor cresc văzând cu ochii, neţinând cont de nicio criză şi de nicio austeritate, pe care o tot trâmbiţează, însă, pentru noi, ceilalţi. Ca să-şi ascundă furtişagurile, cei care ne conduc au la îndemână instrumente bine puse la punct tot de ei, cei care au făcut legile. Şi-au lăsat portiţe de scăpare şi acum ne prostesc în faţă că luxul în care huzuresc are la bază doar munca şi... donaţiile, moştenirile sau împrumuturile de la rude şi prieteni.
Oameni buni, toţi avem rude şi prieteni care ţin la noi, dar totul e până la ban! Câţi dintre dumneavoastră se pot lăuda că bunicul le-a donat jumătate de milion de euro? Am avut şi eu bunici - Dumnezeu să-i odihnească! - dar n-am primit un şfanţ de la niciunul, deşi nu erau cei mai săraci din satul lor. Fiecare a avut o droaie de copii - nici nu le mai ştiu numărul unchilor şi mătuşilor - şi tot ce au avut moşnegii le-au împărţit odraslelor. Mama mea, de exemplu, nu a primit nimic de la părinţi cât au trăit aceştia iar după moartea tatălui său a „moştenit” o nenorocită de cratiţă de tuci din care se adăpa Laica, mult prea iubita căţeluşă a bătrânilor. Ulterior cratiţa a ajuns la mine iar eu am „donat-o” socrilor mei. Ce avere, oameni buni? Şi oamenii ăştia - bunicii, şi părinţii mei, care sunt acum cu toţii într-o lume mai bună, sper - au muncit toată viaţa lor ca nişte robi.
Cred că nu m-am născut în ţara care trebuia, în familia care trebuia şi în zodia potrivită. Sau pur şi simplu nu am mâncat... ce trebuia când am fost mică.
Să nu mă înţelelegeţi greşit: nu port pică celor care sunt bogaţi sau au rude bogate. Doamne fereşte! Mereu am spus că nu îmi doresc să trăiesc în lux, pentru că pe mine mă fac fericită lucrurile mărunte, cum ar fi o partidă de pescuit pe săptămână, o baie în mare o dată la câţiva ani, o seară cu prietenii din când în când, cititul seara, după ce dispare zgomotul oraşului, o discuţie „jucăuşă” cu fiul meu... Lucruri simple.
Cunosc oameni care trăiesc în lux dar pe care nu îi mulţumeşte nimic. Pe aceştia nu îi fericesc deloc. Mi-e milă de ei, pentru că, în goana lor după bani, uită să trăiască. Ce-i drept, din când în când, privind pontoanale de care sunt legate „bărcuţele” bogaţilor acestui oraş, mă gândesc la ce bine mi-ar prinde să am posibilitatea financiară de a merge la un pescuit în Deltă. Dar e bine şi aici, la doi paşi de casă, alături de soţul meu, împreună cu prietenii. Îmi este bine. Nu sunt un om bogat, dar îmi este bine. Din când în când mă mai apucă, însă, câte o stare de apăsare. Îmi lipseşte fiul meu, care e nevoit să muncească departe de casă pentru că aici nu a putut face faţă spiritului pur mioritic. Îmi lipsesc mama şi sora mea, pe care le-am pierdut în ultimele luni, răpite de boli care în alte ţări se tratează cu succes. Şi uite aşa mă apucă din nou o stare de nervozitate, de... nu ştiu cum să-i spun, dar e un fel de conştientizare a neputinţei de a schimab lucrurile în ciuda tutUror zbaterilor. SocietateA românească nu are şanse de salvare. Păcat... dar ne-am făcut-o cu mâna noastră şi, în ciuda faptului că suntem conştienţi de asta, nu ne învăţăm minte. Ne merităm soarta.
Oameni buni, toţi avem rude şi prieteni care ţin la noi, dar totul e până la ban! Câţi dintre dumneavoastră se pot lăuda că bunicul le-a donat jumătate de milion de euro? Am avut şi eu bunici - Dumnezeu să-i odihnească! - dar n-am primit un şfanţ de la niciunul, deşi nu erau cei mai săraci din satul lor. Fiecare a avut o droaie de copii - nici nu le mai ştiu numărul unchilor şi mătuşilor - şi tot ce au avut moşnegii le-au împărţit odraslelor. Mama mea, de exemplu, nu a primit nimic de la părinţi cât au trăit aceştia iar după moartea tatălui său a „moştenit” o nenorocită de cratiţă de tuci din care se adăpa Laica, mult prea iubita căţeluşă a bătrânilor. Ulterior cratiţa a ajuns la mine iar eu am „donat-o” socrilor mei. Ce avere, oameni buni? Şi oamenii ăştia - bunicii, şi părinţii mei, care sunt acum cu toţii într-o lume mai bună, sper - au muncit toată viaţa lor ca nişte robi.
Cred că nu m-am născut în ţara care trebuia, în familia care trebuia şi în zodia potrivită. Sau pur şi simplu nu am mâncat... ce trebuia când am fost mică.
Să nu mă înţelelegeţi greşit: nu port pică celor care sunt bogaţi sau au rude bogate. Doamne fereşte! Mereu am spus că nu îmi doresc să trăiesc în lux, pentru că pe mine mă fac fericită lucrurile mărunte, cum ar fi o partidă de pescuit pe săptămână, o baie în mare o dată la câţiva ani, o seară cu prietenii din când în când, cititul seara, după ce dispare zgomotul oraşului, o discuţie „jucăuşă” cu fiul meu... Lucruri simple.
Cunosc oameni care trăiesc în lux dar pe care nu îi mulţumeşte nimic. Pe aceştia nu îi fericesc deloc. Mi-e milă de ei, pentru că, în goana lor după bani, uită să trăiască. Ce-i drept, din când în când, privind pontoanale de care sunt legate „bărcuţele” bogaţilor acestui oraş, mă gândesc la ce bine mi-ar prinde să am posibilitatea financiară de a merge la un pescuit în Deltă. Dar e bine şi aici, la doi paşi de casă, alături de soţul meu, împreună cu prietenii. Îmi este bine. Nu sunt un om bogat, dar îmi este bine. Din când în când mă mai apucă, însă, câte o stare de apăsare. Îmi lipseşte fiul meu, care e nevoit să muncească departe de casă pentru că aici nu a putut face faţă spiritului pur mioritic. Îmi lipsesc mama şi sora mea, pe care le-am pierdut în ultimele luni, răpite de boli care în alte ţări se tratează cu succes. Şi uite aşa mă apucă din nou o stare de nervozitate, de... nu ştiu cum să-i spun, dar e un fel de conştientizare a neputinţei de a schimab lucrurile în ciuda tutUror zbaterilor. SocietateA românească nu are şanse de salvare. Păcat... dar ne-am făcut-o cu mâna noastră şi, în ciuda faptului că suntem conştienţi de asta, nu ne învăţăm minte. Ne merităm soarta.
