Aceasta este întrebarea care îi frământă de ani buni pe mulţi români, inclusiv pe subsemnatul. În balanţă stau pe de o parte familia şi prietenii, iar de cealaltă parte speranţa unui trai mai bun. Bună parte din rudele şi prietenii mei sunt plecaţi peste graniţă de ceva timp şi se descurcă. Nu pot spune că au făcut averi şi nici nu o vor face, dar au parte de un trai decent, în orice caz mult mai bun decât ar fi putut spera în ţară. Asta este, de fapt, drama noastră, a românilor. În ţară nimănui nu-i pasă cine pleacă şi de ce. Ba unii chiar se bucură, considerând probabil că respectivii vor reveni cu ceva bani la un moment dat, fără să se gândească ce se pierde în schimb. Familiile se destramă rapid, iar cel mai mult de suferit au copiii, victime fără voie în această luptă pentru un trai mai bun. Cele mai bune exemple le am chiar lângă mine. De ani de zile două vecine au luat drumul străinătăţii pentru a face rost de bani, împinse de datoriile ce păreau să nu se mai sfârşească. Una a plecat în Austria, cealaltă în Italia. Ţin legătura cu soţii la telefon şi trimit bani în ţară, dar nu s-au mai întors de atunci şi mă îndoiesc de faptul că o vor mai face vreodată. Ambele au copii şi poate părea la prima vedere greu de înţeles, dar dacă te gândeşti puţin, nu e chiar aşa. Când te obişnuieşti cu un anumit stil de viaţă, care, repet, este decent, fără grija zilei de mâine, şi nu ai parte de doza de mârlănii şi ţopârlănii cu care eşti lovit zilnic în România, este greu să te mai întorci. Doamnele de care vorbesc preferă să îşi aducă la un moment dat copiii la ele, decât să se întoarcă la o viaţă, să recunoaştem, fără perspectivă. Este o ipocrizie să fluturi steagul patriotismului când nu ai ce pune pe masă. Şi ca să fim cinstiţi până la capăt, o parte dintre cei care au plecat în afară au fost determinaţi să facă acest pas de către cei aflaţi vremelnic la conducerea ţării. Vă mai amintitiţi probabil de declaraţiile iresponsabile ale lui Traian Băsescu, care îndemna medicii să plece din ţară, dacă nu le convin condiţiile de la noi.
Nici în străinătate lucrurile nu sunt întotdeauna roz. Fina mea, plecată cu familia într-un orăşel din Spania, de aproape 10 ani, s-a judecat cu angajatorul preţ de luni bune pentru a obţine salariile restante, pe care respectivul refuza să i le mai plătească. A câştigat însă procesul şi acum se poate angaja în altă parte, unde drepturile îi vor fi respectate. Diferenţa faţă de noi este că injustiţia la noi este regulă, iar la ei este excepţia. Îmi amintesc de o discuţie cu un amic din presă cu ceva ani în urmă, când i se părea de domeniul fanteziei să pui lucrurile pe făgaşul lor normal. Tocmai asta este problema noastră, că am renunţat să mai credem că normalitatea poate exista şi la noi, iar singura soluţie este să o căutăm pe alte meleaguri. Şi asta pentru că nu avem la conducere oameni cărora să le pese de ce se întâmplă cu ţara asta şi cu semenii lor. Când vezi că cei care „reuşesc” sunt doar parveniţii şi hoţii, este greu să nu îţi îndrepţi privirea în altă parte.
