Autosesizare. Aţi auzit de acest termen? Ştiţi ce înseamnă? Dar oare şefii instituţiilor publice din România cu atribuţii de control înţeleg sensul termenului? Eu, ca român cât de cât conectat la realitate, mi-aş dori ca tot omul să-şi facă treaba pentru care este plătit şi să nu-şi petreacă zilele mergând pe principiul „timpul trece, leafa merge” sau „i-am mai păcălit cu o zi”. Mi-aş dori, zic. Din păcate, realităţile lumii contemporane îmi dovedesc exact contrariul.
Întotdeauna am zis că rolul presei nu e acela de a pune presiune pe unul sau pe altul, pentru a-i determina să-şi facă treaba sau să nu şi-o facă, după caz, ci doar acela de a informa şi de a educa, pe cât posibil. Cu toate acestea, constat că presa este nevoită să înveţe acest joc, al presiunii publice, pentru a scoate din amorţire nişte oameni şi nişte instituţii. Urmarea: tot presa e cea vinovată, că face anchete, că dezvăluie murdăria din instituţii şi prostia sau nemernicia din oameni. Presa să-şi vadă de treaba ei, domnule, să lase oamenii să prospere pe banii statului, să ia şi ei un ban neimpozabil sau grade pe bază de dosare măsluite... Că de aia e democraţie! Să facă fiecare ce vrea!
Dacă e corupţie la Guvern iar Parlamentul îşi apără leprele, dacă magistraţii fac legea în loc să o aplice, dacă profesorii ne trimit acasă copiii needucaţi sau medicii ne omoară cu zile pe banii noştri... se cheamă că suntem stat de drept? Unde sunt cei plătiţi să sancţioneze derapajele? Unde sunt garanţii statului de drept? Vreau şi eu să văd că bunul simţ măcar, dacă nu teama, le zdruncină zilele de lucru şi îi pune la treabă, că de hoţi şi nesimţiţi zău că m-am săturat!
Chestia cu statul de drept... drept să vă spun, am serioase îndoieli că România se îndreaptă într-o direcţie bună.
Luni seară am văzut la televizor doi oameni care au ales platoul unei emisiuni de mare audienţă pentru a veni în faţa întregii lumi să spună că se tem să nu li se fabrice un dosar. Departe de mine gândul să-i fi considerat pe aceşti oameni nevinovaţi din start! Cu toate acestea, maniera de lucru a anchetatorilor mi s-a părut... aş fi râs, dacă nu mi s-ar fi făcut pielea ca de găină. Nu pot crede că un judecător a dat, fără dovezi solide ale implicării într-un dosar penal, un mandat pentru montarea unui dispozitiv de ascultare sub patul unui om; nu pot să cred că poliţiştii au intrat în casa omului fără a-i prezenta un mandat, în timp ce toată familia lui era dusă cu forţa la Poliţie, chipurile ca martori. Dar ce zic eu că nu cred... de fapt nu vreau să cred, pentru că eu sunt convinsă că în România se întâmplă lucruri mult mai grave decât astea, chipurile în numele „siguranţei naţionale”. Suntem un popor de spioni şi spionaţi, de agresori şi victime, de „descurcăreţi” şi „fraieri”, de... toleranţi şi fricoşi, în ultimă instanţă. Tolerăm toţi nenorociţii cocoţaţi în funcţii publice de politicieni mânaţi în luptă de mari interese personale. Pe ei îi aşteptăm să se autosesizeze? Când lor le ţâţâie fundul să nu care cumva să descopere politicianul aflat la putere că ar putea pune în acea funcţie pe unul „mai slugarnic şi mai degrabă decartator”? Societatea asta e atât de bolnavă încât nu par a mai fi şanse de resuscitare. Da, să trăiţi! Aţi adus-o în starea în care v-aţi dorit-o, să puteţi fura fără grijă pentru voi şi neamurile voastre nesătule. Iar pe noi... ne-aţi mai păcălit cu o zi scursă din viaţa asta nenorocită, de la care nu mai aşteptăm decât sfârşitul. Al nostru, bineînţeles...
