Acum câteva luni am primit un mail de la o tânără româncă ce munceşte în Italia. Îmi scria că simte nevoia să spună ce are pe sufletul, în scris, aşa că mă va mai „deranja” din când în când cu câteva rânduri, pe care nu are pretenţia de a i le publica, dar pe care ar fi mulţumită dacă i le-ar citi cineva, măcar. Alexandra scrie frumos, pătimaş dar la obiect. De curând am primti o nouă misivă de la ea, îndoţită de câteva poze, ca de obicei. Am deschis întâi poza şi, pentru că m-a întristat, am amânat câteva zile citirea textului. Acum mi-am luat inima în dinţi şi mi-am zis că oricum e „marţi-13”, deci nu am a mă aştepta la nimic bun. M-a întristat Aexandra. Ea însăşi era tristă în momentul în care mi-a scris acele rânduri. Dar a făcut bine că le-a scris, pentru că nu e bine să porţi singur povara unei dureri sfâşietoare, iar eu ştiu foarte bine acest lucru.
Am decis să mai lepăd şi eu din durerea care m-a încercat în momentul în care am citit cele scrise de Alexandra, scriind la rândul meu câteva rânduri. Nu este în intenţia mea să vă întristez şi pe dumneavoastră, cei ce citiţi aceste rânduri, ci doar să vă spun două „poveşti” de-ale Alexandrei, poate cineva va învăţa ceva din acestea.
Poza de care vă spuneam trimisă de Alexandra, e a mormântului unei românce de doar 34 de ani care s=a prăpădit pe meleaguri străine, lăsând în urmă un copil de doar un an şi jumătate. A fost înmormântată direct în pământ, prin grija Primăriei din localitatea unde muncea ca să-şi câştige pâinea, pentru că familia nu a avut bani de repatriere. Un destin tragic şi în acelaşi timp un semnal de alarmă pentru toţi cei care au ales cale pribegiei pentru că aici, acasă, nu le duce nimeni grija. „Mă roade aşa, pe dinăuntru, şi nu mă lasă să trăiesc gândul că rămânem aici şi morţi”, scrie Alexandra. Pierderea unei fiinţe, mai ales tânără mamă, nu poate să nu te mişte, oricât de insensibil ai fi. Când acest lucru se întâmplă departe de casă şi locul său de veci este pur şi simplu o groapă în pământ, după ce ai muncit ca un rob printre străini, este cu atât mai dureros. Dat... aşa a fost să fie. Dumnezeu să o ierte şi să-l aibă în grijă pe pruncul ei.
Şi acum să trec la cealaltă poveste a Alexandrei. La fel de tristă, dar din alt registru. E vorba de o româncă pe care preotul satului italilan în care locuieşte a rugat-o să recite Tatăl nostru în limba română, de sărbătoarea religiilor reunite, atunci când se mulţumeşte lui Dumnezeu în toate limbile pământului. A spus Tatăl nostru în ungureşte! A spus că l-a uitat în limba română! Alexandra spune că preotul italian a rămas consternat şi a întrebat-o încă o dată, nevenindu-i să creadă, dacă e cu adevărat româncă. Eu spun ca această „româncă” să nu se mai întoarcă în România. Să rămână acolo, să plece în Ungaria sau să se ducă... în Patagonia. Avem şi aici destui netrebnici, dar îi suportăm pentru că nu avem ce face. Dacă pleacă în lume, să stea acolo, dar măcar să nu mai spună că sunt români, să ne facă şi pe noi să ne fie ruşine de originile noastre.
Şi uite aşa tristeţea Alexandrei, rătăcită „într-un sat uitat de lume” în italia, a devenit şi tristeţea mea. Dar eu eu am învăţat o lecţie de la Alexandra: dacă e să fii OM, eşti OM oriunde ar fi, dac nu... nu.
