Respingerea imigraţiei şi consecinţele globalizării economice i-au făcut pe britanici să voteze în 2016 în favoarea ieşirii ţării lor din Uniunea Europeană (UE), un punct de cotitură în istoria Marii Britanii care a aruncat ţara în incertitudine.
Cei 51,9% dintre alegători care au întors spatele atât guvernului conservator, cât şi opoziţiei laburiste, care pledaseră pentru menţinerea ţării în blocul comunitar, au optat în schimb pentru ruptura de Europa la referendumul din 23 iunie pe tema relaţiilor dintre UE şi Marea Britanie. David Cameron, care a convocat referendumul convins că tabăra favorabilă rămânerii în UE va câştiga fără probleme, şi-a dat demisia din postul de prim-ministru la câteva ore după aflarea rezultatelor, iar postul de şef al executivului a fost preluat de Theresa May, care se ocupa până atunci de politica imigraţiei, în calitate de ministru de interne.
Înainte de 1 aprilie 2017, May trebuie să înceapă oficial dialogul complex cu Bruxellesul, în care va avea de ales între accesul la piaţa unică europeană şi închiderea frontierelor pentru cetăţenii comunitari, în condiţiile în care UE insistă că Londra nu va primi acces la piaţa unică în lipsa unui acord pe tema liberei circulaţii a forţei de muncă provenind din blocul comunitar.
Mii de funcţionari din toate ministerele — o forţă de muncă descrisă drept cel mai mare efort de acest fel în Marea Britanie după cel de-al Doilea Război Mondial — elaborează contracronometru un plan de 'divorţ' pe care nu se gândise nimeni să-l contureze înainte de referendum.
Acordul „deconectării” cu Bruxellesul va stabili contribuţia Londrei la UE, pe care Marea Britanie s-ar putea vedea obligată să continue s-o plătească şi după ieşirea din blocul comunitar, precum şi noul rol al acestei ţări în multitudinea de mecanisme comune. Se află în joc viitorul Marii Britanii în uniunea vamală europeană, Agenţia Europeană a Medicamentelor, Oficiul European pentru Patente, cooperarea frontalieră, Europol, Agenţia Spaţială Europeană şi Cerul Unic European, printre alte necunoscute aflate în discuţie.
Pentru a explica motivele pentru care britanicii au decis să înceapă procesul politic care ameninţă să arunce ţara în incertitudine ani buni de acum încolo, experţii se referă tocmai la argumentele care au dus la ascensiunea Partidului pentru Independenţa Marii Britanii (UKIP, partid eurofob şi antiimigraţie), pe care îl leagă de avântul altor mişcări populiste de pe Bătrânul Continent.
„Există un număr mare de cetăţeni, în special cei nu foarte educaţi, care nu cred în instituţiile publice. Nu au încredere în politicieni, nici în economişti, nici în mass media”, a declarat pentru EFE Dennis Novy, profesor la Universitatea din Warwick. În 2014, UKIP a câştigat alegerile din Marea Britanie pentru Parlamentul European cu 4,3 milioane de voturi, faţă de cele 4 milioane de voturi obţinute de Partidul Laburist şi 3,7 milioane, care au revenit Partidului Conservator. Triumful la urne al unei formaţiuni cu mesaje antiimigraţie a fost un semnal de necontestat al schimbării politice care s-a materializat în cele din urmă printr-un Brexit, scenariu care se regăseşte şi în ascensiunea Frontului Naţional din Franţa sau în victoria republicanului Donald Trump în SUA.
„În rândul persoanelor care au suferit (din cauza globalizării) există credinţa că politica este terminată. Aceasta este o mare problemă în Statele Unite, dar şi în multe ţări europene. Un alt factor comun în unele ţări este naţionalismul. Acesta are o greutate enormă în Marea Britanie, mai ales în Anglia, şi a contribuit în mare măsură la toate aceste evoluţii”, a apreciat economistul britanic.
Paul Taggart, autorul cărţii „Noul populism şi noua politică”, este de acord că imigraţia a fost factorul-cheie în victoria Brexitului, deşi insistă că adevăratele cauze sunt înrădăcinate în „aspecte ce ţin de idiosincrasia politicii britanice”. Partidul Conservator este divizat în privinţa sprijinului faţă de UE încă de la începutul anilor '90 ai secolului trecut, în timp ce Partidul Laburist nu s-a angajat niciodată în apărarea comună europeană, vid de care a profitat UKIP pentru a-şi lansa programul anti-integrare, care de-a lungul anilor a lăsat urme asupra electoratului, potrivit lui Taggart, profesor la Universitatea din Sussex. „UKIP a apelat atât la aripa eurosceptică a conservatorilor, cât şi la alegătorii laburişti care simţeau că au fost ignoraţi”, a declarat el.
Votul în favoarea unui Brexit nu doar că a zguduit guvernul lui Cameron, ci a creat una dintre cele mai mari crize din istoria Partidului Laburist. Liderul său, euroscepticul Jeremy Corbyn, s-a văzut obligat să convoace alegeri primare după demisia unei mari părţi din echipa sa, care l-a acuzat că a boicotat campania în favoarea rămânerii în UE prin lipsa sa de entuziasm.
