Pe un balansoar imaginar, tristeţea şi bucuria se iau de mână şi intri într-o atmosferă de vis în care trei femei ajunse la bătrâneţe îşi trăiesc poveştile trecute şi prezente într-un amalgam de sentimente, se ceartă, se accepta, se cauta şi se cheamă una pe alta, toate având ca liant dorinţa de a mai iubi. Copilăria lor personalizată prin trecerea celor trei copile, clopoţelul, felinarul, perdeaua care pare de fum, completează emoţionant un întreg trunchiat între ce a fost, este şi va fi. Personajul masculin cu voce de umbră, te înfioară, te copleşeşte, îţi induce tot felul de situaţii pe care le trăim în realitate prin mijloacele de comunicare actuale. Nu ştiu cum a reuşit talentatul regizor Eugen Făt să adapteze un text, care vorbeşte despre experienţa întâlnirii iminente cu moartea, acum, aici, într-o oră şi treizeci de minute, să dirijeze trei actriţe cu emblema, cu ajutorul scenografiei rafinate realizată de Sorana Ţopa. Probabil cu multe gânduri, ore şi nopţi nedormite. Cu acurateţe şi implicare emoţională a reuşit să livreze râsul şi plânsul în pastile învelite într-un strat dulceag, dar al căror conţinut dulce se dizolvă în tihnă, în aşa fel încât să le simţi efectul uşor amărui, mai târziu. Spectacolul pare coborât pe pământ pentru a ne face să înţelegem că spre final, din tot ce am trăit, contează dragostea. Cele trei actriţe, Liliana Lupan, Svetlana Friptu şi Carmen Albu reuşesc o compoziţie de zile mari, terifiant de emoţionantă printr-un joc viu, un amestec de tandreţe, lacrimi, feminitate caldă şi tristă, slăbiciune, dorinţa, atent traspuse pe muchia fină unde se întâlnesc iubirea şi ridicolul aşezate discret pe emoţia care nu te lasă indiferent. Ele şi-au împrumutat pe sine personajele făcând cu duioşie trecerea între ani, vis, dorinţă, dragoste, tristeţi, astfel încât la sfârşitul piesei, spectatorii cântăresc mai mult decât atunci când au intrat în sală. Încărcătura psihologică atârnă greu şi generează impresii colosale. Drama cu gust de comedie se arde la temperaturi înalte şi îi simţi dogoarea. O interpretare ca de catifea, completează perfect strălucirea actorilor, cele trei fetiţe: Sarah Bivol, Alexandra David şi Alexandra Suchoverschi, delicate, suave, inocente, par păpuşi vii. Permanentul schimb de nuanţe, de la ironii la răutăţi aproape tandre, în spatele cărora găseşti povesti de viaţă cu slăbiciuni şi unghere ascunse arată că iubirea şi dorinţa învinge timpul. Finalul spectacolului justifică pe deplin soluţia scenică, întunericul şi apariţia actorului din voce, excelent Dan Căpăţână care induce plecarea spre cer printr-un alt apel adresat unei voci plină de aşteptare – Delia Gheorghe, te face pentru câteva minute să crezi că timpul trăit începe iar şi lumea se reflectă şi se afundă în ea însăşi. Un ochi plânge şi-un ochi râde, cam aşa priveşti mai tot timpul spectacolului. Regizorul Eugen Făt pare că stă ascuns şi le şopteşte actorilor să ne arate parte din viata trăită cu inimă perfect curată. Iar ei îl ascultă şi ne spun să-ţi iubeşti aproapele şi să-ţi doreşti plenitudine până la final. Rar mi-e dat să văd un spectacol în care toţi cei implicaţi acceptă să intre cu totul în poveste, să se facă una cu textul. De ce n-am scris prea mult despre fiecare interpretare, despre unul sau altul dintre actorii pe care i-am numit, despre complexitatea regiei? Cum poţi să-i spui fratelui tău altfel decât frate? Te duci, oare, la serviciu să le spui colegilor, prietenilor că au râs prea tare? Sau că au stat să plângă pentru nimica toată? Le descrii gesturile? Le măsori cuvintele? Îi judeci?... Nu pierdeţi acest spectacol, pentru că, veţi pierde... Spectacolul se joacă astăzi, 2 februarie 2018, de la ora 19:00.
