În ultima săptămână, atenţia conaţionalilor s-a axat pe insuccesul şcolii româneşti relevat de rezultatele examenului de bacalaureat. Moştenirea comunistă a şcolii de elită româneşti s-a epuizat. La finele anului şcolar 2010 cadre didactice din garda veche au fost constrânse să se pensioneze. Nu a fost pierderea acelor cadre didactice, ci a elevilor şi, în consecinţă, a întregii societăţi. Încă un pilon al românităţii a căzut, căci am trecut de la exportul de creiere spre ţările civilizate la exportul de muncitori. Căzuse de ceva timp şi o recunoşteam în forul interior, iar acest examen a dezvelit adevărul crud. Consider că subiectele ar fi trebuit să se diferenţieze în funcţie de profilul şi programa parcursă în liceu de absolvenţi, însă mulţi au convingerea că astfel erau avantajaţi cei slab pregătiţi, faţă de cei de la liceele de elită.
Calitatea educaţiei se află în picaj la nivel planetar, însă acesta nu este un argument care să ne consoleze. Situaţia îmi reaminteşte teoria dezvoltată de filmul „Idiosincrazia”, ce reda societatea umană din viitor, prostită uluitor. Acel lung metraj de comedie mi-a lăsat, personal, gustul amar generat de perspectiva unui asemenea viitor al speciei umane. Ceea ce nu a dezvoltat filmul a fost etapa de la societatea zilelor noastre la stadiul în care umanitatea risca o criză reală a alimentelor, căci vegetaţia dispăruse pentru că solul era irigat cu sucuri dulci în locul apei. Evoluţia până în acel moment lipsea. Din păcate, am sentimentul neplăcut că acum se plantează seminţele Idiosincraziei şi ar trebui să privim cu responsabilitate perspectiva degradării totale a societăţii.
Faza incipientă a idiosincraziei are ca fundament lăcomia politicienilor ce doresc conaţionali ignoranţi, uşor de utilizat ca masă de manevră. De la aparent neimportanta chestiune de strategie politică, se poate ajunge pe culmi desăvârşite ale idioţeniei umane, prezentate în pelicula „Idiosincrazia”. Actualii lideri, indivizi agramaţi, ignoranţi, cocoţaţi în vârful ierarhiilor politice, fructificând oportunităţile, promovează la rândul lor subalterni incapabili profesional şi de o factură umană îndolielnică.
„Ai carte ai parte!” este o zicere căzută în desuetitudine, căci societatea promovează falsele modele, ale indivizilor îmbogăţiţi, fără să fi avut un fundament educaţional solid. Evident, copiii nu se mai simt motivaţi să înveţe. Dacă în trecut aceştia visau să devină doctori, ingineri sau profesori, acum aspiră la statutul de Gigi Becali sau Monica Gabor.
Deocamdată ne îndreptăm spre Idiosincrazie. Þine de noi ca societate să conştientizăm pericolul generat de eventualul câştig electoral imediat ce poate fi decontact nedrept de generaţiile viitoare. Este absolut incorect din partea noastră să le amanetăm viitorul. Însă cred că adevărata întrebare este: mai avem în interiorul nostru puterea de a ne păsa? Ne mai animă ceva, ne mai mobilizează sau ne-am lăsat complet înghiţiţi de mioritism?
