Minune, mare minune! În fine, nu chiar aşa de mare, dar orişicât... Cică preţurile produselor alimentare au reuşit să scadă, pentru prima oară din 2009 încoace, şi în neasemuita noastră ţărişoară. Cel puţin aşa zice Institutul de Statistică, şi ar trebui să-l credem. Mai ales că faimoasa scădere e super-mega-importantă: 0,3%. Uluitor, nu-i aşa?
Acum, fără să fiu cârcotaş, aş zice că orice scădere de preţuri, fie ea şi aşa de minusculă, e un lucru bun. Ar însemna că avem totuşi ceva şanse de a reintra în normalitatea aia la fel de îndepărtată ca luminiţa de la capătul nesfârşitului tunel al „tranziţiei” prin care ne târâim de douăzeci şi ceva de ani. Din păcate, însă, la noi nu prea există asemenea veşti bune care să nu fie umbrite de câte un „dar...”. Iar în cazul de faţă, acest „dar...” este reprezentat de partea a doua a ştirii venite de la Statistică. Şi anume că, dacă preţurile alimentare au scăzut, cele ale serviciilor şi utilităţilor au luat-o cu voioşie în sus, spre mai scump. Vorba ceea, nu trebuie să simţim „gradul de civilizaţie” pe care ni-l conferă banala telefonie sau normalul internet? În fond, e firesc să coste mai mult să vorbeşti cu alde Gogu cel plecat la cules căpşuni prin Spania, decât să pui cinci cartofi într-o oală, să-ţi faci o farfurie de mâncare...
Şi uite-aşa îmi fuge iar gândul la „normalitatea noastră” şi „normalitatea lor”, a celor care au norocul să trăiască într-o ţară condusă de oameni normali, care îşi mai fac şi datoria de conducători din când în când, nu se gândesc non-stop la căpătuirea lor şi a nenumăratelor rubedenii. Nişte ţări din adevărata Uniune Europeană, unde orice ins angajat cu un salariu „normal” îşi poate cumpăra tot ce îi trebuie pentru un trai decent, nişte ţări unde şi angajaţii „de la patron” îşi pot permite să plece în concediu în fiecare an, nişte ţări unde funcţionarii din spatele ghişeelor te întâmpină cu un zâmbet, mai mult sau mai puţin natural, dar totuşi un zâmbet, nişte ţări în care promovarea în societate se face aproape exclusiv pe seama valorii cunoştinţelor pe care le posedă fiecare şi nu pe baza culorii carnetului de partid, nişte ţări unde un dezastru precum cel de la recentul bacalaureat ar fi condus nu doar la arătatul cu degetul spre câţiva profesori şi elevi, ci la aplicarea unei reforme adevărate a sistemului educativ. Pe scurt, nişte ţări normale pentru toţi locuitorii lor, nu doar pentru o clică de politruci perveniţi.
Dar, din păcate, până la atingerea unei asemenea normalităţi „normale”, România mai are de aşteptat mult. Măcar preţ de câteva generaţii, generaţii ai căror expozanţi să nu se mai uite ca viţeii la poartă nouă atunci când îi întreabă cineva cine a fost Eminescu, care nu îţi arată bulevardul de vizavi când sunt întrebaţi cine-i Caragiale, ori îţi scot zâmbăreţi o hârtie de 200 de lei din buzunar când îi întrebi despre un anume Lucian Blaga... Asta e diferenţa dintre normalitatea „lor” şi normalitatea „noastră”.
