Ceea ce se întâmplă în ultimele luni în justiţia din România este deopotrivă bine, dar şi rău. Este bine pentru că bună parte dintre personajele care au încercat să ne arate în ultimul sfert de secol că reprezintă noul model de om de afaceri sau politician în România s-au dovedit până la urmă doar nişte escroci de doi lei. Este bine pentru că aceşti oameni au ajuns finalmente în faţa justiţiei şi mulţi dintre ei au şi fost condamnaţi pentru ceea ce au făcut, dar şi pentru că averile lor au fost confiscate, în măsura prejudiciului pe care l-au cauzat statului sau altor persoane fizice sau juridice. Nu este însă deloc în regulă ceea ce se întâmplă în timpul urmăririi penale şi al proceselor în sine. Totul a devenit un show pe alocuri dezgustător, cu reporteri călcându-se în picioare pentru a smulge un cuvânt de la cei care intră în sediul DNA, pentru a ieşi câteva ore mai târziu cu cătuşele la mâini. Nu asta este justiţia, iar pentru a da un singur exemplu voi aminti de cazul unui dezaxat din Austria, care a fost prins de autorităţi după ce aproape 20 de ani îşi sechestrase şi violase una dintre fiice. Dacă ar fi fost în România, individul cu pricina ar fi fost dat de dimineaţă până seara la televizor, iar cele mai sordide detalii ar fi fost aruncate în ochii publicului avid de astfel de ştiri. Austriecii, în schimb, nu au permis nici măcar să fie filmat la momentul arestării şi nici pe durata procesului, pe motiv că şi un astfel de personaj are dreptul la imagine. Asta înseamnă normalitate şi nu ştiu cât timp ne va lua şi nouă pentru a ajunge la acest nivel. Spun nivel, pentru că vorbim de civilizaţie, de educaţie în primul rând, atât la nivel publicului, dar şi al presei şi justiţiei. E nevoie să înţelegem finalmente că nu în timpul show-urilor de televiziune se face justiţia, ci în sala de judecată, cu înscrisuri şi martori, iar cei acuzaţi nu pot fi condamnaţi doar pe baza imaginilor care îi prezintă în cătuşe, în drum spre arest. Autorităţile, la rândul lor, trebuie să înţeleagă, şi să o facă foarte repede, că arestarea şi ulterior încarcerarea unei persoane este o responsabilitate uriaşă pentru stat, deoarece înseamnă preluarea în custodie a unui om. Asta înseamnă că statul este răspunzător de executarea pedepsei în condiţii umane, că decente nu pot fi deocamdată, pentru că o condamnare la închisoare nu este o condamnare la îmbolnăvire lentă în puşcărie şi nici la moarte. Nimeni este atât de naiv să creadă că în închisori trebuie să fii ca în vacanţă, dar nici să stai cu alte zece persoane în cameră, să nu ai apă potabilă şi nici unde să te duci la baie. Spectacolul mediatic, ce aduce mai mult cu plimbarea condamnaţilor la moarte prin mulţime înainte de ghilotinare în timpul Revoluţiei Franceze, poate avea ca efect şi o blocare a iniţiativei private, oamenii de afaceri devenind extrem de sceptici în a mai încheia contracte cu statul sau parteneriate, de teamă să nu ajungă după gratii în urma unor denunţuri tendenţioase. Depinde de noi ce ne dorim. Dacă vrem justiţie corectă şi imparţială, trebuie să o lasăm să-şi facă treaba în linişte, fără influenţe de tot felul din exterior, iar denunţurile făcute pentru ca unii să scape cu pedepse mai mici trebuie să dispară cât mai repede, pentru că de aici şi până la moda turnătorilor de serviciu nu e cale lungă.
