Viaţa e din ce în ce mai grea. Nu-i vorbă, noi, românii, am trecut prin multe şi fiecare perioadă ni se părea mai grea ca cea de dinainte. Am îndurat cu stoicism rigorile şi lipsurile perioadei comuniste, când stăteam la cozi zi şi noapte pentru mâncare, pentru covoare, aparatură electrocasnică... ce mai, pentru tot. Nu am uitat coada cu sacoşe pentru lapte, coada pentru raţia lunară de salam, oua, ulei sau zahăr, la fel cum nu am uitat cartela pentru sfertul de pâine.
A venit Revoluţia şi am început să simţim gustul libertăţii. A început şi desfrânarea, totodată. Ne-am văzut puşi în faţa unei explozii de bunăstare în magazine, dar banii nu erau mai mulţi ca înainte. Puteam gusta, însă, din deliciile altădată râvnite: banane, ciocolată, cafea „adevărată”, preparate din carne fără soia... Nu mai trebuie să aşteptăm ani de zile să ne vină maşina comandată - Dacia, desigur - şi ne-am aruncat cu toţii asupra produselor care să ne transforme casa într-o locuinţă decentă. Puţini sunt cei care şi-au dorit luxul, extravaganţa. Marea majoritate şi-a dorit o casă utilată, călduroasă şi confortabilă. Banii nu erau mai mulţi, doar dorinţele... Şi a venit apoi explozia creditelor „pentru orice”. Ne-am înadatorat peste poate. Pentru ce? Pentru o viaţă decentă. Nu pentru altceva. Acum ne costă mai mult decât face. Ar fi fost greu şi dacă nu ar fi venit criza, dar iată-ne împovăraţi şi de problemele economiei mondiale.
Am fi trecut mai uşor peste toate dacă am fi avut un pic de ajutor de la cei care ne conduc, dar n-a fost să fie. Nu am primit ajutor. Ar fi fost bine, însă, dacă măcar nu ne-ar fi „dat în cap” exact cei de la care aşteptam cu speranţă o cale de ieşire din impas. Şomajul a distrus oameni, familii altădată unite s-au lăsat dezbinate de nevoi şi case care altădată erau cămine fericite au fost sechestrate pentru neplata datoriilor. Ne abandonăm copiii şi părinţii şi plecăm în lume, în speranţa unui trai mai bun. Cei care rămân se înrăiesc şi, cu voie sau involuntar, calcă în picioare totul pentru a supravieţui.
În lupta aceasta acerbă pentru ziua de mâine uităm să fim oameni. Asta e adevărata tragedie. Poate criza va trece, poate vor veni vremuri mai bune... poate mult mai bune decât cele de dinainte... Omenia, însă, nu ne-o mai putem recăpăta. Omul înrăit de nevoi nu va mai putea fi mulţumit prea uşor şi nu va uita lesne cât de greu i-a fost cândva şi cum ajutorul s-a lăsat aşteptat în van.
Mă tem de ce va ajunge societatea românească în lunile ce urmează, pentru că deja se întrevăd semne de disperare până şi în mediile altădată puse la adăpost de ravagiile RÃULUI. Acolo unde nu este disperare, este resemnare. La fel de periculos...
Nu ştiu dacă mai este cineva în această ţară capabil să redea speranţa şi să readucă seninătatea pe chipul românilor. Cu fiecare zi ce trece constat că mai cade un mit şi se mai prăbuşeşte încă o părticică din ceea ce am clădit. Acesta să fie sfârşitul? Ar fi păcat.
A venit Revoluţia şi am început să simţim gustul libertăţii. A început şi desfrânarea, totodată. Ne-am văzut puşi în faţa unei explozii de bunăstare în magazine, dar banii nu erau mai mulţi ca înainte. Puteam gusta, însă, din deliciile altădată râvnite: banane, ciocolată, cafea „adevărată”, preparate din carne fără soia... Nu mai trebuie să aşteptăm ani de zile să ne vină maşina comandată - Dacia, desigur - şi ne-am aruncat cu toţii asupra produselor care să ne transforme casa într-o locuinţă decentă. Puţini sunt cei care şi-au dorit luxul, extravaganţa. Marea majoritate şi-a dorit o casă utilată, călduroasă şi confortabilă. Banii nu erau mai mulţi, doar dorinţele... Şi a venit apoi explozia creditelor „pentru orice”. Ne-am înadatorat peste poate. Pentru ce? Pentru o viaţă decentă. Nu pentru altceva. Acum ne costă mai mult decât face. Ar fi fost greu şi dacă nu ar fi venit criza, dar iată-ne împovăraţi şi de problemele economiei mondiale.
Am fi trecut mai uşor peste toate dacă am fi avut un pic de ajutor de la cei care ne conduc, dar n-a fost să fie. Nu am primit ajutor. Ar fi fost bine, însă, dacă măcar nu ne-ar fi „dat în cap” exact cei de la care aşteptam cu speranţă o cale de ieşire din impas. Şomajul a distrus oameni, familii altădată unite s-au lăsat dezbinate de nevoi şi case care altădată erau cămine fericite au fost sechestrate pentru neplata datoriilor. Ne abandonăm copiii şi părinţii şi plecăm în lume, în speranţa unui trai mai bun. Cei care rămân se înrăiesc şi, cu voie sau involuntar, calcă în picioare totul pentru a supravieţui.
În lupta aceasta acerbă pentru ziua de mâine uităm să fim oameni. Asta e adevărata tragedie. Poate criza va trece, poate vor veni vremuri mai bune... poate mult mai bune decât cele de dinainte... Omenia, însă, nu ne-o mai putem recăpăta. Omul înrăit de nevoi nu va mai putea fi mulţumit prea uşor şi nu va uita lesne cât de greu i-a fost cândva şi cum ajutorul s-a lăsat aşteptat în van.
Mă tem de ce va ajunge societatea românească în lunile ce urmează, pentru că deja se întrevăd semne de disperare până şi în mediile altădată puse la adăpost de ravagiile RÃULUI. Acolo unde nu este disperare, este resemnare. La fel de periculos...
Nu ştiu dacă mai este cineva în această ţară capabil să redea speranţa şi să readucă seninătatea pe chipul românilor. Cu fiecare zi ce trece constat că mai cade un mit şi se mai prăbuşeşte încă o părticică din ceea ce am clădit. Acesta să fie sfârşitul? Ar fi păcat.
