Am văzut în această săptămână mascarada remanierii guvernului. Măsura este de o inutilitate absolută. Este asemeni văruirii asiduie a unei case de la ţară, din chirpici, care stă să cadă. Dintr-o sărăcie perpetuă, oamenii acoperă crăpăturile apărute cu un amestec utilizat de secole în construcţia rurală, sperând că lipitura din acel an va fi trainică. Apoi zugrăvesc iluzoriu pereţii deterioraţi de vreme, imaginându-şi că, dacă aerul pe care îl respiră e mai curat, casa lor va mai rezista. Nu contează că picioarele de lut ale acesteia, fundaţia, s-a şubrezit iremediabil. Trebuie să vină cineva din afara comunităţii să îi avertizeze – Măi oamenilor, cade casa pe voi!
Ne uităm la guvernul anterior, populat de oameni care au fost martorii degradării stării societăţii româneşti ori uneltele prin care aceasta a fost degradată. Au venit alţii, simple marionete de partid, obediente, care se lasă trase de sforile ce îi conduc. Au jurat şi aceştia strâmb pe Biblie, că se vor ocupa de „propăşirea materială şi spirituală” a neamului. Cu materialul am văzut toţi situaţia – banii împuţinaţi se scurg printre degete fără a mai putea servi scopurilor fireşti. Iar spiritualul... este o monedă cu două feţe: artiştii şi biserica. Artiştii au devenit ţinta stârpirii – admininstraţiile locale au păstrat măturători, şoferi, funcţionari etc. Şi pentru că erau obligaţi să reducă şi ceva posturi, au găsit de unde să reducă, din rândul artiştilor. Cei care au scăpat acestei prigoane trebuie impozitaţi şi răsimpozitaţi. Îndrăznesc să aibă idei, nu vor să se înregimenteze, crezându-se independenţi. Dar vor crăpa cumva, nu-i aşa?! Mă întreb: de ce urăsc oamenii mici artiştii? De unde vine frustrarea lor? Din invidia că nu au creat vreodată ceva minunat, care i-a determinat pe cei din jur să se oprească fascinaţi?! Din amintirea copilăriei în care un copilaş era admirat de toţi pentru talentul lor, iar ei nu?!
Bisericile au porţiile lor bine puse la adăpost, pentru că au slujit „onest”, dirijând electoratul spre votul cui a plătit mai mult. Deci şi-au făcut treaba şi serviciile se plătesc. Aşa că au tainul înfloritor: bani de la bugetul statului, dar şi de la amărâţii de enoriaşi.
Revin la trecătorul care anunţă iminenta picare a casei şubrede. Problema este că, de oriunde ar veni avertismentul de mai sus, urechile puterii stau acoperite cu încăpăţânare, iar mesagerul enunţului fatalităţii iminente este inamic public, instigator, destabilizator, duşman al poporului care trebuie stârpit.
Nu mai contează nici prigonirea, înfometarea, ori supraimpozitarea. Casa stă să se prăbuşească.
Ne uităm la guvernul anterior, populat de oameni care au fost martorii degradării stării societăţii româneşti ori uneltele prin care aceasta a fost degradată. Au venit alţii, simple marionete de partid, obediente, care se lasă trase de sforile ce îi conduc. Au jurat şi aceştia strâmb pe Biblie, că se vor ocupa de „propăşirea materială şi spirituală” a neamului. Cu materialul am văzut toţi situaţia – banii împuţinaţi se scurg printre degete fără a mai putea servi scopurilor fireşti. Iar spiritualul... este o monedă cu două feţe: artiştii şi biserica. Artiştii au devenit ţinta stârpirii – admininstraţiile locale au păstrat măturători, şoferi, funcţionari etc. Şi pentru că erau obligaţi să reducă şi ceva posturi, au găsit de unde să reducă, din rândul artiştilor. Cei care au scăpat acestei prigoane trebuie impozitaţi şi răsimpozitaţi. Îndrăznesc să aibă idei, nu vor să se înregimenteze, crezându-se independenţi. Dar vor crăpa cumva, nu-i aşa?! Mă întreb: de ce urăsc oamenii mici artiştii? De unde vine frustrarea lor? Din invidia că nu au creat vreodată ceva minunat, care i-a determinat pe cei din jur să se oprească fascinaţi?! Din amintirea copilăriei în care un copilaş era admirat de toţi pentru talentul lor, iar ei nu?!
Bisericile au porţiile lor bine puse la adăpost, pentru că au slujit „onest”, dirijând electoratul spre votul cui a plătit mai mult. Deci şi-au făcut treaba şi serviciile se plătesc. Aşa că au tainul înfloritor: bani de la bugetul statului, dar şi de la amărâţii de enoriaşi.
Revin la trecătorul care anunţă iminenta picare a casei şubrede. Problema este că, de oriunde ar veni avertismentul de mai sus, urechile puterii stau acoperite cu încăpăţânare, iar mesagerul enunţului fatalităţii iminente este inamic public, instigator, destabilizator, duşman al poporului care trebuie stârpit.
Nu mai contează nici prigonirea, înfometarea, ori supraimpozitarea. Casa stă să se prăbuşească.
