Uraa! Avem ISPA, avem fonduri de la mama UE, avem chef de muncă (în fine, unii...), avem de toate. Ba, chiar, din unele avem chiar prea mult, cât să ne şi prisosească. Nu, nu e vorba cumva de bani, de salarii decente (iarăşi, la unii...) ori de un oraş curat. Nu, ceea ce ne prisoseşte sunt gropile. De pe străzi, de pe spaţiile verzi, de printre blocuri, de peste tot. Avem atâtea gropi, că am putea să asigurăm necesarul de export pentru întreaga UE. Cât de multe sunt ele, gropile, ştie toată lumea, în special şoferii, care îşi blestemă sârguincios proasta inspiraţie de a-şi fi cumpărat o maşină „normală”, fără şenile de buldozer, pentru a se deplasa prin oraş. Deh, vina lor. De ce nu s-or fi gândit că Galaţiul, supranumit şi „micul Kandahar”, nu poate fi considerat în niciun chip oraşul potrivit pentru autoturisme concepute să meargă pe străzi, nu pe teren bombardat?
În schimb, edilii de frunte ai urbei nu-şi mai încap în costume de mândrie că au reuşit să dea, într-un târziu, drumul la lucrările de schimbare, modernizare şi ce-o mai a fi a reţelei de canalizare. Şi arată plini de patos la gropile căscate peste tot prin oraş, la maldărele de pământ, nisip şi noroi, la mormanele de conducte şi la puzderia de excavatoare, buldozere şi basculante care îşi fac loc cu tupeu printre celelalte maşini şi autobuze, silite de „genialitatea” edililor să se înghesuie pe o singură bandă. Acum, nimeni (sau aproape nimeni) nu contestă necesitatea acestor reparaţii. Poate că ţevile de plastic vor fi mai bune decât canalele de cărămidă care au rezistat aproape un secol fără nicio stricăciune în unele zone ale oraşului. Poate că vom avea în sfârşit şi noi, gălăţenii, o apă cu adevărat potabilă la robinete. Poate...
Însă felul în care au considerat edilii să planifice aceste lucrări, dând undă verde firmelor bine văzute de partidul care este în tot şi-n toate să găurească în chip bezmetic străzile oraşului, nu e deloc normal. Dar ce mai este astăzi normal în societatea românească, în general, şi în cea gălăţeană, în particular?
Ca să parafrazez un scriitor interbelic, Galaţiul este cu adevărat „oraşul cu gropi”. Gropi mari, gropi mici, gropi multe. Aproape la fel de multe ca şi covrigăriile. Căci ce poate fi mai la îndemâna pietonilor decât să contemple găurile din asfalt prin găurile covrigilor calzi?
În schimb, edilii de frunte ai urbei nu-şi mai încap în costume de mândrie că au reuşit să dea, într-un târziu, drumul la lucrările de schimbare, modernizare şi ce-o mai a fi a reţelei de canalizare. Şi arată plini de patos la gropile căscate peste tot prin oraş, la maldărele de pământ, nisip şi noroi, la mormanele de conducte şi la puzderia de excavatoare, buldozere şi basculante care îşi fac loc cu tupeu printre celelalte maşini şi autobuze, silite de „genialitatea” edililor să se înghesuie pe o singură bandă. Acum, nimeni (sau aproape nimeni) nu contestă necesitatea acestor reparaţii. Poate că ţevile de plastic vor fi mai bune decât canalele de cărămidă care au rezistat aproape un secol fără nicio stricăciune în unele zone ale oraşului. Poate că vom avea în sfârşit şi noi, gălăţenii, o apă cu adevărat potabilă la robinete. Poate...
Însă felul în care au considerat edilii să planifice aceste lucrări, dând undă verde firmelor bine văzute de partidul care este în tot şi-n toate să găurească în chip bezmetic străzile oraşului, nu e deloc normal. Dar ce mai este astăzi normal în societatea românească, în general, şi în cea gălăţeană, în particular?
Ca să parafrazez un scriitor interbelic, Galaţiul este cu adevărat „oraşul cu gropi”. Gropi mari, gropi mici, gropi multe. Aproape la fel de multe ca şi covrigăriile. Căci ce poate fi mai la îndemâna pietonilor decât să contemple găurile din asfalt prin găurile covrigilor calzi?
