Tară sau nu, până una-alta suntem uneori sufocaţi de publicitate, de marea industrie care a ajuns această (cum să-i spunem oare, meserie, afacere?) chestie de care ne lovim la tot pasul. A apărut undeva prin 3000 - 500 î.e.n., de obicei sub forma unui semn, pictat foarte atrăgător pe peretele unei clădiri. Cele mai vechi semne au fost descoperite în ruinele Babilonului, Romei Antice şi ale oraşului Pompei. 500 de ani mai târziu, comercianţii egipteni amplasau de-a lungul drumurilor publice bucăţi de stâncă în care erau sculptate diverse mesaje în scopul informării călătorilor în legătură cu produsele sau serviciile oferite. În perioada anilor 500 î.e.n., în vechea Romă, mesajele erau pictate pe pereţi în scopul promovării jocurilor publice, afacerilor locale sau pentru a chema alegătorii la vot. Cam asta e ce aflăm din istoria publicităţii. Numai că dacă pe vremurile alea nu costa nimic, iată că în zilele noastre s-a transformat într-o afacere prosperă care pune în mişcare o întreagă armată de oameni. Nu cred că se mai poate vorbi despre publicitate gratuită şi atunci când se face se cheamă publicitate mascată, subliminală, adresându-se de cele mai multe ori subconştientului omului de rând, încercând să-l determine să cumpere un produs sau să apeleze la un anumit serviciu. Nu că m-ar deranja publicitatea (doar şi noi, cei din presă, trăim de cele mai multe ori de pe urma publicităţii), dar mă deranjează modul agresiv uneori în care este făcută. Mergi pe stradă liniştit şi deodată îţi apare în faţă o fătucă (de cele mai multe ori frumoasă aşa cum numai româncele noastre sunt) care îţi întinde fără nici o vorbă un pliant în care vezi ce produse vinde magazinul prin faţa căruia tocmai ai trecut. De cele mai multe ori, bag sama că publicitatea se face la produsele care n-au căutare sau care sunt de proastă calitate, nu de alta, dar cred că nimeni nu se mai oboseşte să facă publicitate la un produs care are căutare. Mai zilele trecute însă, am dat de un băietan care împărţea pliante cu reclama unor magazine care vând „arme neletale, care nu necesită autorizaţie”. Oare o fi legal să faci reclamă la arme, chiar aşa neletale cum zic ei? Ca să nu mai spun că mergând să caut o periuţă de dinţi atât de mult lăudată prin reclamele de la tv, o farmacistă mi-a spus (chiar făcându-mi cu ochiul sau poate avea vreun tic) că e cam scumpă şi că nici n-ar fi cine ştie ce mare minune, ea una nefolosind aşa ceva. Deci, ajung iar la vorba mea, publicitatea se face doar la pârciuri. Ce mai găsesc iar deranjant la publicitatea zilelor noastre este modalitatea de a umple cutiile de scrisori cu pliante, pentru că dacă la tv nu vrei să vezi o reclamă schimbi canalul, de pliantele astea te împiedici la intrarea în scara blocului, pentru că oamenii nu au întotdeauna chef să accepte publicitatea şi aruncă pliantele astea pur şi simplu pe jos. Deh, e şi asta o chestie de civilizaţie.
