Recensământul făcut la afârşitul lunii octombrie va scoate cu siguranţă la iveală aspecte ale vieţii românilor la care nu se aşteaptă prea multă lume. În primul rând, aş vrea să-mi exprim convingerea că acest recensământ nu conţine date 100% corecte. A fost o bulibăşeală în ţară şi nu cred, spre exemplu, că s-a mers cu recenzatul şi în satele cu două case sau la locuinţele din vârf de munte, uitate de lume. În fond, organizatorii din marile oraşe au uitat cartiere întregi, aşa că... De asemenea, nu cred că s-a răspuns corect la întrebări iar la unele nu s-a cerut răspuns. De exemplu, pe mine m-a întrebat recenzorul dacă am mai fost căsătorită, dar pe soţul meu nu l-a întrebat. În fine...
Spuneam că nu cred că rezultatele acestui recensământ vor fi corecte în totalitate. Asta nu înseamnă, însă, că nu vor ieşi la iveală câteva aspecte interesante. Deja se observă că suntem foarte puţini, mult mai puţini decât s-ar fi gândit oficialii noştri. Suntem, de asemenea, săraci. Cei care ne conduc vor afla, însă, acest lucru abia peste vreun an, doi, când se vor centraliza mai multe date. Ceea ce nu va reieşi din acest recensământ este faptul că suntem nefericiţi. Dar ştiţi ceva? Nici noi nu ştim că suntem nefericiţi.
Ne ducem traiul de zi cu zi cu zbatere, cu stres şi cu ceva speranţă, dar nu înţelegem că acest lucru nu este normal. Credem că aşa e viaţa. Nu e aşa. Nu e normal ca viaţa să fie atât de chinuită. Din păcate, înţelegem acest lucru când e prea târziu. Privesc adesea în jurul meu cu uimire, pentru că nu înţeleg de unde vine încrâncenarea unora şi dorinţa de a ieşi în evidenţă cu orice preţ, adesea călcând în picioare totul în jurul lor. Nu poţi opri un astfel de om de la autodistrugere. Poţi cel mult să te rogi să se întâmple ceva în viaţa lui care să-i deschidă ochii şi să vadă ce contează cu adevărat în viaţă.
Da, suntem mai puţini. Mulţi au părăsit această lume fără a li se acorda măcar şansa de a fi salvaţi. În secolul XXI, în România se moare din cauza unor boli care în alte ţări sunt tratate fără probleme. În România, dacă nu ai bani, eşti condamnat la o viaţă scurtă şi chinuitoare. Şi, dacă-i aşa, ce rost are să ne consumăm, zi de zi, dând importanţă lucrurilor care nu contează?
Când am pierdut-o pe sora mea, acum opt luni de zile, la doar şase luni după ce o pierdusem şi pe mama, am avut acea revelaţie de care spuneam mai sus, s-a produs acel declic menit a mă face să înţeleg ce contează cu adevărat în viaţă. Acesta este motivul pentru care nu mă mai agit pentru oricine şi pentru orice. Prefer să îmi canalizez energia spre lucruri în care cred şi care îmi fac plăcere. Mă înconjor doar de oameni care îmi plac şi evit pe cât posibil negativismul şi ura viscerală, izvorâtă din nefericire. Da, suntem tot mai puţini, tot mai săraci şi tot mai nefericiţi. Dar de ce ar trebui să fim şi groteşti? Putem fi doar trişti...
Spuneam că nu cred că rezultatele acestui recensământ vor fi corecte în totalitate. Asta nu înseamnă, însă, că nu vor ieşi la iveală câteva aspecte interesante. Deja se observă că suntem foarte puţini, mult mai puţini decât s-ar fi gândit oficialii noştri. Suntem, de asemenea, săraci. Cei care ne conduc vor afla, însă, acest lucru abia peste vreun an, doi, când se vor centraliza mai multe date. Ceea ce nu va reieşi din acest recensământ este faptul că suntem nefericiţi. Dar ştiţi ceva? Nici noi nu ştim că suntem nefericiţi.
Ne ducem traiul de zi cu zi cu zbatere, cu stres şi cu ceva speranţă, dar nu înţelegem că acest lucru nu este normal. Credem că aşa e viaţa. Nu e aşa. Nu e normal ca viaţa să fie atât de chinuită. Din păcate, înţelegem acest lucru când e prea târziu. Privesc adesea în jurul meu cu uimire, pentru că nu înţeleg de unde vine încrâncenarea unora şi dorinţa de a ieşi în evidenţă cu orice preţ, adesea călcând în picioare totul în jurul lor. Nu poţi opri un astfel de om de la autodistrugere. Poţi cel mult să te rogi să se întâmple ceva în viaţa lui care să-i deschidă ochii şi să vadă ce contează cu adevărat în viaţă.
Da, suntem mai puţini. Mulţi au părăsit această lume fără a li se acorda măcar şansa de a fi salvaţi. În secolul XXI, în România se moare din cauza unor boli care în alte ţări sunt tratate fără probleme. În România, dacă nu ai bani, eşti condamnat la o viaţă scurtă şi chinuitoare. Şi, dacă-i aşa, ce rost are să ne consumăm, zi de zi, dând importanţă lucrurilor care nu contează?
Când am pierdut-o pe sora mea, acum opt luni de zile, la doar şase luni după ce o pierdusem şi pe mama, am avut acea revelaţie de care spuneam mai sus, s-a produs acel declic menit a mă face să înţeleg ce contează cu adevărat în viaţă. Acesta este motivul pentru care nu mă mai agit pentru oricine şi pentru orice. Prefer să îmi canalizez energia spre lucruri în care cred şi care îmi fac plăcere. Mă înconjor doar de oameni care îmi plac şi evit pe cât posibil negativismul şi ura viscerală, izvorâtă din nefericire. Da, suntem tot mai puţini, tot mai săraci şi tot mai nefericiţi. Dar de ce ar trebui să fim şi groteşti? Putem fi doar trişti...
