Invariabil, data de 11 septembrie declanşează în fiinţa mea rememorarea mostrei izvorâte din minţi diabolice: distrugerea Turnurilor Gemene, moartea a circa trei mii de oameni, printre care şi 4 români. Dincolo de ştirea seacă umanitatea primea un avertisment dur: demoni de genul celor care o stăpâniseră în cel de Al Doilea Război Mondial aşteptau prin diferite văgăuni, iţindu-şi capetele. Fii întunericului pândeau momentul optim pentru a acoperi umanitatea cu teroare, foame, neîncredere ... Ei îşi creşteau răbdători mlădiţele.
Privind în urmă am sentimentul că acel 11 septembrie a produs un declic. A fost un punct zero în care seminţele răului plantate în seva Mamei Pământ au declanşat lanurile infracţionalităţii care îşi arată în prezent roadele. Tărâmul Libertăţii fusese atacat. An după an, infracţionalitatea a explodat. Politicienii au fost dirijaţi de cei din spatele lor, iar scrupulele şi responsabilitatea – trăsături tot mai rare de caracter - au fost repede şterse de conturile doldora, vilele, maşinile de teren şi alte posesiuni materiale, dovadă tot mai limpede a corupţiei lor.
La acel 11 septembrie eram jurnalist debutant. Priveam dezastrul american, intermitent, căci internetul cădea foarte des, supraîncărcat de accesările numeroase. Imaginile păreau bucăţi rupte din filme de groază.
În 2001 infracţionalitatea era extrem de redusă în ţara noastră. Îmi amintesc modul cum tratam cazurile de pe poliţie, jandarmerie, pompieri: scurt, ca un duş rapid de vară. Fără detalii, fără amănunte care să zbârlească părul de pe mâini. Astăzi nici aceste detalii dezvăluite amănunţit nu mai spun nimic. Ne-am obişnuit cu veştile criminalităţii. Vecinii noştri pot fi oricând cei care au împins spre suicid ruda venită în casa lor; asta dacă nu şi-au strâns efectiv sora de gât, ori nu au aruncat-o deja de la balcon, pentru că traiul în comun generează tensiuni ce escaladează adesea dincolo de orice posibilitate de redobândire a armoniei.
În primăvara următoare incidentului din 11 septembrie vizitam o ţară europeană, cu un grup alcătuit din europeni ai unor ţări diferite. Atunci recunoşteam că deşi din punct de vedere economic România nu era o ţară în care merita să locuieşti, măcar era patria în care încă îţi puteai creşte liniştit copiii.
În această toamnă frumoasă şi blândă recolta efectivă este una extrem de generoasă. Însă românii nu mai au bani nici măcar pentru a cumpăra legumele ieftine din pieţe. La campania electorală anterioară, actualii oameni ai puterii promiteau că vor înfiinţa în fiecare judeţ puncte de colectare şi depozitare a recoltelor, astfel încât ţăranii români să îşi poată vinde apoi roadele marilor lanţuri de magazine, sau chiar altor pieţe de desfacere europene. A venit toamna generoasă cu recolte îmbelşugate cantitativ şi calitativ. Dar roadele pământului ajung în mare parte la ghenele de gunoi. Lozincile despre cum ar putea hrăni România 80 de milioane de persoane se întorc precum un bumerang. Cine i-a împiedicat pe cei care atrag fonduri europene să repună pe picioare infrastructura agricolă românească, de la producătorul agricol, intermediar şi producătorul din industria agricolă?! În zonele rurale au răsărit însă terenuri de fotbal costisitoare pe care pasc gâşte, căci jucători oricum nu există.
Aniversarea decadei acelei tragedii ne aduce un bilanţ catastrofal – România şi-a pierdut cumva esenţa, profunzimea, pragmatismul, eficienţa... şi s-a cam pierdut pe ea însăşi.
