Refrenul sărăciei se aude în unele ţări mai mult decât în altele. Cei cocoţaţi la conducerea României se laudă de unii singuri pentru deciziile economice care ne-au adus pe noi în sapă de lemn. Autogratulările continuă, doar-doar nu s-or mai împiedica de la înjurăturile norodului, care mai devreme ori mai târziu îi vor ajunge din urmă. Nu am ochii umezi. Dar asta chiar nu mă împiedică să afurisesc tendinţa de sărăcire asiduă devenită politică de stat.
De la cel mai înalt nivel de conducere a ţării - care într-o logică a normalului ţine de diplomaţie, promovare a relaţiilor dintre ţara noastră şi altele - ni se flutură soluţia economică găsită în mare pripă: ROSTOGOLUL. Soluţiile la problemele economice ar fi trebuit să vină din partea premierului care a colaborat îndelung cu miniştrii Economiei şi Finanţelor, pentru a găsi varianta optimă. Asta ar fi fost logica într-o lume normală, în care funcţionează separaţia puterilor în stat. Însă în ţara condusă de un Nene care are veleităţile unei precupeţe curioasă să adulmece miasmele de prin toate borcanele cămărilor unei comunităţi, deci un Nene căruia îi tună ceva pe chelie noaptea, şi a doua zi decretează că aşa a avut el chef... separaţia puterilor în stat, şi alte alea, nu au cum să se aciueze. Deci a venit acest Nene fericit nevoie mare, pe la tembeliziunile care nu îl sâcâie, să se felicite singur că a găsit soluţia cu rostogolul! Adică după ce ne-a îndatorat nu doar pe noi, ci şi pe copiii noştri, acum ţopăie vesel, într-un picior, că nici nu va fi nevoit în aceştia ani electorali să se străduie să returneze ceva din datoriile pe care le-a făcut, ci a reuşit să le rostogolească pentru o perioadă viitoare. Şi s-a împrumutat din nou, pentru plata ratelor scadente. Rostogolul ăsta este soluţia beţivului care a băut pe datorie, apoi se duce pe la cine apucă, şi se ploconeşte frecându-şi mâinile îngrijorat, jurându-se pe maică-sa, taică-su, pe copii şi pe ce îi mai vine prin mintea înceţoşată, doar-doar va stârni compasiune şi va mai obţine nişte bani. Motivaţia pe care o oferă pentru cerşetoria sa este marea familie pe care e nevoit să o întreţină. Evident, după ce obţine banii respectivi, se duce la cârciumă să achite o parte din datoria veche, şi apoi rămâne înfipt în scaunul respectiv, clocotind în continuare din licorile ameţitoare, fără a avea grija celor de acasă pe baza cărora a obţinut banii respectivi. Dacă se întâmplă ca vreunul din ai săi să îl dibuie prin cârciuma în care îşi face veacul şi să îi ceară să vină acasă cu ceva pentru familie, beţivul se oţărăşte la ai lui, trimiţându-i la plimbare.
Aşa a făcut şi Nenea ăsta care ne conduce pe noi acum. A cerut bani miorlăindu-se că are un norod mare, ameţit de foame. A obţinut alţi bani, şi fericit ne-a anunţat că a reuşit să se rostogolească pentru bani, s-a lipit de ei, dar îi va toca tot pe băutură, iar norodul nu va vedea nimic din aceşti bani, deşi va trebui într-o zi să achite datoria pe care a făcut-o el, în numele nostru.
Explicaţia nu are argumentaţie economică, ci am făcut o paralelă cu situaţii din existenţa reală, aşa, pentru a fi cât mai limpede.
Diferenţa dintre noi, românii care o ducem foarte prost, şi grecii care au o datorie naţională foarte mare, este una de atitudine. În timp ce pe noi ne îndatorează nişte unii care se îmbogăţesc spoliindu-ne şi amanetându-ne viitorul, grecii nu acceptă acelaşi tratament, iar cei din jur se grăbesc să îi ajute.
