Cine ar fi trebuit să controleze clinicile private care nu au însă un contract de furnizare servicii medicale cu casele de asigurări de sănătate? Întrebarea devine de acum una retorică, în situaţia în care într-un interval extrem de scurt de timp, în două clinici private, mult lăudate, două femei şi-au pierdut viaţă din pricina unui şir de greşeli mult prea lung şi de neînţeles. Dar în afară, strict, de erorile medicale ce par a fi stat la baza acestor decese, mai sunt şi alte întrebări fără răspuns. Într-un caz, pe contractele de colaborare ale unor medici ce lucrau, cel puţin pe hârtie, la una dintre clinicile care şi-au trimis pacienţii pe lumea cealaltă, era trecută ca plată suma de doar 100 lei. Aşadar, ori medicii în cauză lucrau mai mult caritabil, ori la mijloc e cu totul altceva, şi aici ar putea să facă anchete nu doar autorităţile medicale. Cazurile frumuseţii care ucide sunt acum pe buzele tuturor. Şi oamenii se întreabă, ce-i drept la obiect, cam câte astfel de cazuri trebuie să se mai întâmple ca şi într-o clinică privată, ce nu ia un bani de la stat, să se respecte totuşi regulile scriptice ale unei unităţi de stat? Există zvonuri că în multe cazuri, la efectuarea unor intervenţii nu doar că nu se trece în acte suma încasată de fapt, dar nu există nici măcar un protocol despre intervenţia în cauză. Când o unitate sanitară, fie ea şi privată 100%, ignoră să respecte reguli elementare, deja e uşor ca stabilimentul în cauză să se transforme într-o fabrică a morţii şi neregulilor. E greu de crezut, la fel, că aceia care lucrau îndeaproape cu un medic nu ştiau sau au uitat ce avea acesta voie să facă şi ce specializare nu avea. E la fel de bizar, din nou, să ştii că o clinică de intervenţii estetice funcţionează în baza supravegherii unui medic aflat tocmai în capitală. Cum să crezi că medicul rezident ar putea apela la supravegherea şi asistenţa acestuia, dacă între ei stau aproape 300 de kilometri, iar dacă lucrurile merg prost, pentru salvarea vieţii unui pacient înseamnă prea mult şi 5 minute. Probabil că s-a mers pe colegialitate. Pe baza acelui mult disputat principiu – „medic la medic nu se atacă”, cel puţin nu pe faţă - se pot obţine şi tot felul de avize, dar şi complicitatea tacită a celor care ştiu că, legal, ar fi trebuit să vorbească. Doar pedepsirea medicului în cauză nu este suficientă, în situaţia în care neregulile care au dus la un deces au mai mulţi autori morali.
