„Ce-ţi doresc eu ţie, Dulce Românie,/ Þara mea de glorii, ţara mea de dor? (...) La trecutu-ţi mare, mare viitor!” Luceafărul literaturii româneşti îmi întrerupe gândurile. Răzbat până la noi sentimentele marelui patriot, dincolo de timpuri. Versurile geniului neînţeles, ivite din frigul neîndurător al locuinţei sale, au învins foamea şi boala. Sentimentele îi dădeau forţa de a-i scrie scrisori iubitei, şi nouă, versuri testament. Atins de îngeri şi de Creator, cel care ne-a desenat în cuvinte naşterea Universului, Eminescu, eternul îndrăgostit de patria sa, îmi dă azi soluţia urărilor. Deci, de ziua ţării mele îi doresc înfiriparea urărilor lui Eminescu. Iubirea pentru frumoasa mea ţară împletită cu sufletul românesc dau uneori în clocot în inima mea: îmi cert, cu înverşunare, atât de des poporul, cerându-i să îşi regăsească determinarea, verticalitatea, mândria!
La mulţi ani, draga mea Românie! Le urez tuturor celor ce ne alcătuiesc poporul: funcţionarilor huliţi; profesorilor pentru care naţia nu mai are consideraţie; poliţiştilor pe care unii vor să îi pună în covata infractorilor; medicilor care se luptă supraomeneşte pe două fronturi: cu moartea şi cu nepăsarea celor care taie fondurile sănătăţii, căci nu putem eticheta toţi oamenii cu halate albe drept nişte şpăgari fără inimă; afaceriştilor care menţin cu mare greutate locuri de muncă; angajaţilor din mediul privat care generează încă bugetul de stat; copiilor care îşi aşteaptă ore în şir părinţii să revină de pe la serviciile din ţară, cu ochii încărcaţi de tristeţe, pustiiţi de vechile speranţe că părinţii lor vor reveni de pe meleaguri străine unde fugăresc neputincioşi himera realizării materiale.
De ce are acest neam atât de puternic impregnat în fiinţa sa infernalul mioritism, care îl face victima sigură a politrucilor români şi străini? Probabil că este pur şi simplu un prag al destinului, pe care trebuie să îl depăşim, şi fiindcă ori de câte ori de-a lungul istoriei părea că învinsesem acestă slăbiciune, şi trecusem pragul, ceva din sămânţa slăbiciunii, rămăsese încă prinsă în pământul naţiei, pentru a da noi rădăcini şi vlăstari. Nu ştiu când vom termina de trecut aceste praguri, ce revin decise, similar şi periodic în calea naţiei noastre. Din timp în timp, atunci când cei care considerau că subjugaseră definitiv gloatele înfometate, bolnave şi sărăcite de ei, constată că norodul se revoltă atât de brutal, încât noi înşine ne îngrozim de violenţa reacţiei de eliberare. Mai ales că nu părea posibilă în blazarea care învelea poporul adormit, ca-ntr-o ţesătură a firelor capitulării.
În aceste zile a fost pierdut Senatul, ultimul bastion al opoziţiei. Absolut previzibil! Am sentimentul că opoziţia a vândut pur şi simplu conducerea Senatului, printr-o manevră de imagine extrem de proastă. Or fi fost sfătuiţi că în acest fel nimeni nu le va mai cere socoteală fiindcă nu s-au opus adoptării unor legi dezastruoase, în plus, vor putea face pe victimele. Cred că li s-a făcut pur şi simplu lene să mai mimeze prezenţa la lucrări şi tentativa de a se opune adoptării legilor inumane. Aşa că au decis să vândă pur şi simpu poporul! S-a întors hâdă, în forma adaptată acestor timpuri, Marea Adunare Naţională, unde se adoptau fără drept de apel toate tâmpeniile visate de dictatorul Ceauşescu.
Alung încrâncenarea. Înfloreşte zâmbetul eternei speranţe şi încrederi. Ştiu. Şi îţi spun din nou: La mulţi ani, dragă Românie!
