Domnilor vest-europeni, vă spun fo' câteva vorbe dintr-o inimă de român, mă mândresc că fac parte din naţia asta, cu hoţii noştri, cu femeile noastre care au cucerit Istanbulul, cu olimpicii noştri de prin sport, de prin informatică, de prin matematică, cu bune şi cu rele, într-un cuvânt, mă mândresc că sunt român. Decât să fiu un handicapat în privinţa culturii generale de nu'ş ce naţie care spune că România e undeva prin Rusia (atenţie, americanilor!), decât să nu ştiu să cer o bucată de pâine şi o cană cu apă în mai multe limbi străine, parcă prefer totuşi stilul ăsta, aşa... şmecheresc al românului, omul care se descurcă oriunde, oricum şi, de ce nu, chiar reuşeşte cam peste tot. De asta a apărut şi frica asta a vest-europenilor, ba chiar şi a americanilor, de invazia românească. Din câte ştiu eu, şi asta o poate demonstra orice istoric, în afară de invazia femeilor românce după marea revoluţie din '89 prin Turcia, nu cred că românii s-au băgat prin sufletul altor naţii, nu le-au trebuit nici pământul, nici nevestele, nici copiii lor. Ba, chiar au stat de multe ori în calea naţiilor care nu aveau un pământ al lor, precum vizigoţii, hunii, cei care i-au cam alungat pe vizigoţi de pe teritoriul actualei Românii, până la urmă istoria îşi are vrând-nevrând adevărurile ei. Dar ca să vină acum urmaşii hunilor să-şi ceară autonomia, asta ar însemna că mâine-poimâine vin şi chinezii de prin bazarurile alea bucureştene să ceară şi ei o bucată de pământ, mai vin şi niscaiva egipteni care au cumpărat cu bani puţini o bucată de pământ pe la „Momârla” care după ce dezgroapă vreun „faraon”, spun că şi ei sunt p-aici de vreo cinş'pe mii de ani, şi uite aşa, ne pomenim peste noapte că ţara noastră de fapt nu-i a noastră. Mai rămâne să vedem mâine-poimâine steagul cine ştie cărei republici bananiere pe primăria din Galaţi sau prin capitala (cât o mai fi şi asta) României şi o să stăm să ne regândim istoria pe care până una-alta n-au scris-o doar românii sau doar comuniştii lui „nea Nicu”, după cum spun mulţi şi acum în zilele noastre. Chestia e că m-au deranjat secuii, cu care de altfel nu am nimic de împărţit, şi care de altfel sunt doar un fel de maghiari, vorbind ungureşte cu multe arhaisme dar neînţelegându-se de multe ori cu un vorbitor de limba maghiară, necunoscându-se în istorie (încă) provenienţa lor, fiindcă se apucă să ceară nişte drepturi pe care oricum nu le vor obţine, numai că mie unuia chiar nu-mi vine a crede că oamenii ăia care s-au născut printre români, care au crescut printre români, au făcut şcoală cu românii la un loc, s-au apucat aşa, deodată, să ceară ceva ce ISTORIA le spune că nu e a lor. Mai degrabă, vreau eu să cred aşa, de vină sunt nişte tâmpiţi, nişte idioţi, care vrând să se erijeze în conducători ai unui neam, fac ce fac şi adună o mână de oameni cu care nu fac altceva decât să dezbine comunitatea în care au trăit secole întregi la un loc, români şi secui. Oricum ar fi, nu uitaţi de când suntem şi noi p-aci!
