În urmă cu numai o săptămână, s-a desfăşurat la Londra o întâlnire ştiinţifică pe o temă incitantă: criptozoologia – acel domeniu al cunoaşterii ce studiază animalele misterioase, despre a căror existenţă avem mărturii orale, dar nu dovezi absolut sigure. Big Foot, Yeti, sirenele, Kraken, monstrul din Loch Ness… înţelegeţi despre ce e vorba. Totuşi, întâlnirea nu a fost populată de amatori fanatici, obsedaţi de monştri marini sau alte creaturi bizare. Nu, a fost o întâlnire la care au participat, deopotrivă, criptozoologi şi biologi din mediul academic, care au discutat foarte serios despre legende şi mituri, dar şi despre descoperiri zoologice recente, despre statistică şi ecologie şi au dezbătut statutul criptozoologiei: ar trebui ea să fie considerată o ştiinţă în sensul modern al termenului? E o mare schimbare a viziunii savanţilor asupra acestui domeniu controversat şi trebuie să o apreciem ca atare.
De altfel, titlul evenimentului e semnificativ: "Criptozoologia: ştiinţă sau pseudoştiinţă?" Ştiu ei ce vorbesc şi de ce întreabă asta: multă vreme, criptozoologia a fost considerată o pseudoştiinţă, lipsită de rigoarea metodică cerută de o disciplină ştiinţifică.
Criptozoologia avea de-a face cu poveşti mai mult sau mai puţin credibile ale unor persoane care spuneau că văzuseră un animal ciudat, o creatură bizară sau altceva caracterizat tot în asemenea termeni. Descrierile creaturilor respective (criptide, cum sunt ele denumite) erau mai degrabă vagi şi - mai important decât orice - dovezile absolut indubitabile, cele care să fi putut documenta existenţa creaturii respective mai presus de orice îndoială, lipseau cu desăvârşire. Dar că animale necunoscute omului există, de asta deja nu se mai îndoieşte nimeni; dovada o constituie zecile (uneori sutele) de specii noi descrise în fiecare an. Iar printre aceste noutăţi zoologice se numără, adesea, şi animale de dimensiuni apreciabile.
Şi, cu aceste premise, iată câteva consideraţii ale unor respectaţi oameni de ştiinţă care au participat la întâlnire - despre percepţia umană, despre rostul criptozoologiei în universul ştiinţei, despre monştrii apelor şi enigmele lumii animale.
O situaţie posibilă este cea în care oamenii cunosc, oarecum, un animal, dar… nu chiar în toate amănuntele, ca să zicem aşa. Iar când zăresc "amănuntele" cu pricina, neştiind ce sunt, dau fenomenului nişte interpretări care intră apoi în legendă sub forma istorisirilor despre monştrii stranii ai lumii.
Un exemplu este cel oferit de profesorul Charles Paxton - biolog în cadrul Universităţii St. Andrews din Scoţia şi organizator al întâlnirii - privitor la straniul "şarpe de mare", o creatură ce populează legendele europene despre monştri marini. Multă vreme, aceşti şerpi de mare, cu lungimea de câţiva metri, despre care marinarii povestesc că i-au zărit ici-colo în ocean, au fost interpretaţi ca fiind calmari giganţi, ale căror tentacule, lungi de câţiva metri, ar fi putut fi considerate şerpi de mare monstruoşi de către oamenii care nu ştiau ce sunt în realitate.
Calmarii uriaşi din genurile Architeuthis şi Mesonychoteuthis pot atinge dimensiuni enorme: 12-14 metri lungime. Ei trăiesc la mari adâncimi în ocean (specii abisale) şi ajung foarte rar la suprafaţă; din acest motiv, sunt încă puţin cunoscuţi. Rareori, corpurile lipsite de viaţă ale unor astfel de fiinţe sau porţiuni din tentaculele lor lungi de câţiva metri ajungeau pe ţărm şi uneori au putut fi recuperate şi puse la păstare în colecţiile unor muzee de ştiinţe naturale. Abia în anul 2005, o echipă de cercetători japonezi a reuşit să obţină primele imagini ale unui calmar uriaş în mediul său natural, în apele adânci ale oceanului.
Miticul şarpe de mare
O astfel de relatare (ce conţine una dintre cele mai vechi descrieri ale "şarpelui de mare") o datorăm pastorului luteran scandinav Hans Egede care, în secolul al XVIII-lea, fiind trimis ca misionar în Groenlanda, a fost martorul unei apariţii stranii, despre care a crezut sincer că era a misteriosului şarpe de mare, despre care mai povestiseră şi alţii înaintea lui. Ulterior, oamenii de ştiinţă au formulat ipoteza obişnuită - fusese un calmar uriaş. Ce-ar fi putut fi altceva?
Dar iată că profesorul Paxton oferă o explicaţie alternativă: dacă bizarele alcătuiri serpentiforme, văzute în diferite rânduri de marinari, în diferite epoci, ar fi fost, în realitate… penisuri de balenă? Iată şi un material video convingător, care arată ce anume e posibil să fi văzut Egede şi alţii ca el: o balenă enormă, cu înotătoare mari şi un penis cu lungimea de peste trei metri, cu aspect serpentiform şi mişcări şerpuitoare… Atunci când n-ai nici o idee despre ce ar putea fi ceea ce tocmai ai văzut, dar ai în schimb imaginaţie, stimulată de emoţia produsă de scena respectivă şi deja canalizată pe un anumit drum de povestirile despre monştri marini, în a căror existenţă credea toată lumea pe atunci, e posibil să crezi că ai văzut un şarpe marin. Aşa se nasc legendele.
Exemplul este foarte bun pentru a ilustra unul dintre principiile de bază ale abordării ştiinţifice a criptozoologiei: faptul că un om afirmă că a văzut o apariţie ciudată nu înseamnă neapărat că e vorba despre un animal necunoscut. Dimpotrivă, poate fi vorba despre o specie pe care omul o cunoaşte, dar nu în detaliu. Văzut dintr-un unghi neobişnuit, într-o postură mai puţin frecventă sau într-o stare modificată datorită factorilor de mediu, un exemplar dintr-o specie altminteri binecunoscută poate părea bizar şi poate fi de nerecunoscut. Vezi cazul celebru al "monstrului din Cerro Azul", Panama, despre care există suficiente dovezi că ar fi un leneş - un mamifer arboricol întâlnit în pădurile tropicale ale Americii centrale - înecat, aflat în stare de descompunere, ceea ce probabil pricinuise şi căderea părului de pe corp.
Întorcându-ne la monştrii mărilor, oamenii de ştiinţă afirmă că, în realitate, animale încă necunoscute, de mari dimensiuni, chiar pot exista în adâncul oceanelor. E greşit, spune dr. Paxton, să ne imaginăm - aşa cum unii o fac - că orice animal mare care trăieşte în ocean ar fi trebuit să fie descoperit până acum. Zonele abisale ascund încă foarte multe specii neştiute, pentru bunul motiv că mijloacele de investigare nu au reuşit încă să pătrundă peste tot. Dezvoltarea tehnologiei de explorare face posibilă cercetarea tot mai amănunţită a adâncurilor, iar surprizele nu lipsesc - nici chiar cele din categoria "animale uriaşe". Dr Paxton citează cazul unei specii de pisică de mare, descoperită în 1995 - o specie bentică (de adâncime) care trăieşte pe fundul oceanului şi din care a fost găsit un exemplar ce măsura 3,42 metri. Nu e nimic criptozoologic aici - doar zoologie obişnuită.
