Încă de la descoperirea sa uraniul a suscitat interesul oamenilor. Valenţele sale multiple, raritatea sa şi nu în ultimul rând periculozitatea acestui metal atipic au dus, în zilele noastre, la o adevărată competiţie internaţională pentru procutarea lui. Marile puteri, dar şi statele mici, dar ambiţioase, se întrec în a-şi asigura stocuri cât mai mari de uraniu. Care să fie însă motivele adevărate din spatele goanei după preţiosul element?
Metalul metalelor
Conform datelor ştiinţifice din domeniul chimiei şi al fizicii, uraniul este un metal alb-argintiu, cu numărul atomic 92 - atomul de uraniu are 92 protoni şi acelaşi număr de electroni, dintre care 6 sunt electroni de valenţă. Densitatea sa este cu 70% mai ridicată decât cea a plumbului, dar nu este atât de dens precum aurul sau tungstenul. Se găseşte în mod natural în zăcăminte de concentraţie redusă în sol, roci şi apă, fiind extras din minereurile care îl conţin, denumite uraninite în limbaj specific.
Când este prelucrat şi rafinat prin metode speciale, uraniul se prezintă sub forma unui metal cu radioactivitate scăzuta şi cu duritate mai mică decât a oţelului. Este puternic electro-pozitiv şi slab electro-conductor, maleabil, ductil şi slab paramagnetic. Uraniul reacţionează cu aproape toate elementele nemetalice şi cu compuşii lor, reactivitatea crescând în funcţie de temperatură. Este dizolvat de acidul clorhidric şi azotic.
De ce este atât de preţios?
Uraniul este foarte căutat atât în aplicaţiile civile, cât şi în cele militare. În domeniul armelor, este folosit mai ales în producerea de proiectile de toate calibrele, cu aplicaţie penetrantă ridicată. Mai pe scurt, cele mai eficiente proiectile antitanc, rachete anti-buncăr sau cartuşe contra vestelor antiglonţ au capete perforante alcătuite din uraniu sărăcit în combinaţie cu 1-2% alte elemente chimice. La impact, densitatea şi duritatea acestor proiectile distrug şi cele mai avansate blindaje.
Dar perioada de glorie a uraniului în industria militară a început în ultimele zile ale celui de al doilea Război Mondial, când periculosul metal a fost folosit drept elementul-cheie în materialul explozibil a cărui fisiune duce la exploziile nucleare de tristă amintire. Dacă în vremurile Războiului Rece existau doar două tipuri de bombe nucleare, una pe bază de uraniu-235, iar alta ceva mai complicată, activată de plutoniu-239 derivat din uraniu-238, în zilele noastre există bombe mult mai puternice, alcătuite dintr-un "miez" de plutoniu încastrat în uraniu; aceste noi instrumente ale morţii folosesc o mixtură de tritiu şi deuteriu (izotopi ai hidrogenului) în procesul de fisiune nucleară.
Sectorul civil s-a folosit de uraniu în rol de combustibil pentru centralele energetice nucleare. Motivul? Un singur kilogram de uraniu-235, în urma unei fisiuni complete poate produce o cantitate de energie de circa 80 de terajouli, adică aceeaşi energie produsă prin arderea a 3.000 de tone de cărbune.
Înainte de folosirea sa în industria energetică, aplicaţiile uraniului erau apreciate în arta fotografică, unde nitratul de uraniu avea rol de toner; uraniul este, de asemenea, utilizat pentru fabricarea filamentelor lămpilor, în industria pielii şi a lemnului (pentru vopsire), în microscopia electronică (pentru mărirea contrastului imaginilor) şi pentru datarea radiometrică a rocilor.
De ce este atât de periculos?
Oamenii pot fi expuşi radiaţiilor vătămătoare ale uraniului şi ale compuşilor acestuia prin inhalarea de praf radioactiv sau prin contactul cu apă şi hrană contaminată. Cantitatea de uraniu din aerul obişnuit este foarte mică şi nu dă motive de îngrijorare. Totuşi, persoanele care lucrează în fabrici în care se procesează fertilizatori pe baza de fosfaţi sau cele care trăiesc în apropierea terenurilor unde se trage cu muniţie ce conţine uraniu sărăcit, sau pur şi simplu lucrează în extracţia şi prelucrarea uraniului, trebuie să fie conştiente de pericolele situaţiei. Uraniul se acumulează în special în oase, ficat, rinichi şi în organele genitale. Pe lângă faptul că este radioactiv, uraniul este şi extrem de toxic. Lista bolilor şi diverselor afecţiuni provocate oricărui organism viu este pur şi simplu şocantă.
Apare o criză a uraniului?
Circa 96% din rezervele globale de uraniu sunt deţinute de 10 ţări. Producţia mondială de uraniu de acum doi ani a fost de circa 50.000 de tone, cea mai mare cantitate fiind extrasă din Kazahstan. Australia este şi ea un jucător important pe piaţa uraniului: nu numai că deţine 23% din rezervele mondiale, dar pe teritoriul său există cel mai mare zăcământ din lume, celebrele mine Olympic Dam, din sudul ţării. Statele Unite rămân cel mai mare consumator de uraniu, cu o medie de 9.000 de tone consumate anual. În aceste condiţii, cererea tot mai mare de uraniu venită atât din partea statelor puternic industrializate, cât mai ales din partea noilor economii emergente, între care se detaşează China, India şi Turcia, va duce inevitabil la o criză a uraniului cu reverberaţii puternice în domenii strategice precum industria militara sau cea energetică.
Un raport oficial întocmit de experţii Uniunii Europene la nivelul anului 2001 stipula încă de pe atunci că resursele mondiale de uraniu vor mai ajunge doar pentru 42 de ani de exploatări. Cu toate acestea, energia produsă în reactoarele nucleare acoperă de abia o fracţiune din necesarul energetic mondial, fapt care va forţa omenirea să optimizeze producţia de energie electrică via hidrocentrale, centrale eoliene şi să caute alte forme de energie alternativă.
Un alt studiu estimativ - mai optimist - susţine că rezervele de uraniu ale planetei ne-ar putea ajunge şi 85 de ani, cu condiţia - capitală - de a se inventa o tehnologie prin care să se poată exploata uraniul care se găseşte în concentraţii infime în apele Oceanului Planetar. Conform datelor oficiale, un număr de 11 ţări, printre care România şi Ungaria, şi-ar fi epuizat deja rezervele interne de uraniu, iar dacă doresc ca programele lor nucleare să mai continue, trebuie să apeleze la importuri.
Teoria scăderii consumului de uraniu a fost stabilită în anul 1956 de către cercetătorul King Hubbert. Acesta susţinea că, dacă ciclul combustibilului nuclear ar putea fi închis cumva, uraniul poate deveni o resursă regenerabilă.
Revenind la situaţia actuală, este evident că, odată cu scăderea producţiei de uraniu, preţul acestuia va creşte până la cote foarte mari. Aceasta în condiţiile din prezent, în care costul uraniului este de doar 9% din cheltuielile totale ale unei centrale energetice nucleare. Dacă la nivelul anului 2001, preţul uraniului era de 6,40 $/livră (1 livră= 453 g), anul trecut se ridicase până la valoarea de 46,50 dolari/livră. În aceste condiţii, "goana" după uraniu a devenit, aşadar, un fenomen cât se poate de real. Viitorul ne va da în mod sigur răspunsul adecvat asupra graficului său.
