Mulţi asociază progresul ştiinţei şi tehnologiei, de-a lungul istorie omenirii, cu imperativul progresului militar. Pe scurt, modalităţile de a ucide din ce în ce mai eficiente au dus la dezvoltarea şi evoluţia tehnologică a omenirii în mai toate domeniile, de la industrializare (ca suport al efortului de război) şi până la folosirea energiei atomice, progresele medicinei, în special în domeniul chirurgiei, sau diferite invenţii care ne fac, în prezent, viaţa mai uşoară - au apărut şi s-au dezvoltat într-un fel sau altul legate de nevoia de a-ţi crea un avantaj pe câmpul de luptă.
* Una dintre aceste invenţii provine de la o mică firmă americană denumită Kimberly-Clark şi este un material cu proprietăţi absorbante denumit Cellucotton (asocierea dintre celuloză şi bumbac). Acest material a fost folosit pentru a obţine primele tampoane chirurgicale. Reprezentanţi ai companiei americane au făcut un tur al fabricilor de hârtie din Germania, Austria şi Scandinavia, în 1914 şi au identificat cu această ocazie un material de cinci ori mai absorbant decât bumbacul. Odată ce SUA au intrat în Primul Război Mondial, în 1917, medicii militarii au început să folosească tampoane chirurgicale realizate din acest material. Abia însă după ce asistentele medicale au înţeles avantajele acestor tampoane pentru propria lor igienă, compania americană Kimberly-Clark a înregistrat câştiguri colosale.
* Un alt produs născut în contextul Marelui Război este batista de hârtie. Vânzarea tampoanelor sanitare avea de suferit în condiţiile în care femeilor le era ruşine să ceară aceste produse de la vânzători bărbaţi. Abia la începutul anilor 20, după război, s-a născut ideea şerveţelelor igienice produse prin presarea la cald a aceluiaşi material din care se produceau tampoanele sanitare. După o serie de experimente care au avut mai mult sau mai puţin succes, primele şerveţele igienice s-au născut în 1924 sub numele de brand "Kleenex".
* Lampa cu ultraviolete a apărut în contextul în care, în iarna anului 1918, aproximativ jumătate din copiii născuţi la Berlin sufereau de rahitism. În acea perioadă, cauzele exacte ale acestei maladii nu erau cunoscute, dar boala era asociată cu sărăcia. Un medic berlinez, Kurt Huldschinsky, a observat că pacienţii săi pe care îi trata de rahitism erau şi foarte palizi. El a decis să experimenteze pe patru astfel de copii palizi şi bolnavi de rahitism, expunându-i la lămpi cu mercur-cuarţ ce emiteau raze ultraviolete.
Pe măsură ce tratamentul continua, Huldschinsky a observat că oasele micuţilor deveneau mai puternice. În mai 1919, odată cu soarele de vară, el i-a pus pe micuţi să facă plajă. Rezultatele acestui experiment au fost primite cu un mare entuziasm. Ulterior oamenii de ştiinţă au înţeles că oasele au nevoie de calciu pentru a fi solide, iar calciul este asimilat sub acţiunea vitaminei D, care este, la rândul său, produsă de organism sub influenţa razelor ultraviolete. Sărăcia şi malnutriţia aduse de Primul Război Mondial au condus la descoperirea tratamentului pentru rahitism.
* Trecerea la ora de vară — ideea de a da ceasurile cu o oră înainte primăvara şi respectiv cu o oră înapoi toamna nu era chiar nouă la începutul Marelui Război. Benjamin Franklin sugera într-o scrisoare expediată publicaţiei The Journal of Paris în 1784 care ar fi beneficiile trecerii la ora de vară. Primul Război Mondial avea însă să impună această modificare. Confruntate cu o mare penurie de cărbune, autorităţile germane au decretat ca la 30 aprilie 1916 ceasurile să fie date cu o oră înainte, astfel încât ora 23:00 să devină ora 24:00, rezultatul fiind o oră în plus de lumină naturală începând de a doua zi de dimineaţă. Ceea ce a început în Germania ca o metodă de a economisi combustibilul pentru căldură şi iluminare în timp de război, s-a răspândit apoi cu repeziciune şi în alte ţări.
* Pliculeţele de ceai nu au fost inventate pentru a răspunde vreunei probleme legate de război. Acestea au fost inventate de un comerciant american de ceai, în 1908, care şi-a propus să vândă porţii unice (şi ieftine) pentru prepararea unei ceşti de ceai. Din întâmplare, unii dintre clienţii săi au scăpat, din greşeală, aceste pliculeţe din hârtie în ceaşca cu apă fierbinte, iar restul a devenit istorie. O firmă germană, Teekanne, a copiat însă această idee în perioada Marelui Război, incluzând în raţiile de front pliculeţe de ceai din bumbac. Denumirea aleasă pentru acest produs a fost de "bombe cu ceai".
* Ceasul de mână nu a fost inventat special pentru militarii din Primul Război Mondial, însă acest accesoriu a început să fie din ce în ce mai folosit în condiţiile de front. Înainte, bărbaţii care îşi permiteau, obişnuiau să poarte ceasuri de buzunar, cu lanţ. În timpul războiului însă, a devenit foarte importantă coordonarea perfectă a anumitor acţiuni militare — cum ar fi sincronizarea barajelor de artilerie pe anumite secţiuni ale frontului — iar producătorii de ceasuri au creat piese ce puteau fi purtate la mână, lăsând în acelaşi timp ambele mâini libere pentru a ţine arma sau, în cazul aviatorilor, manşa avionului.
Chiar şi unul dintre cele mai celebre ceasuri din prezent, modelul de lux Tank, de la Cartier, provine din 1917, când producătorul francez Louis Cartier a ales drept sursă de inspiraţie pentru noul său model de ceas de mână noile tancuri Renault.
* Cârnaţii vegetarieni au fost inventaţi de Konrad Adenauer, primul cancelar german de după cel de-al Doilea Război Mondial. În perioada primului Război Mondial, Adenauer era primar la Koln iar pe măsură ce blocada economică impusă Germaniei de britanici începea să-şi facă simţite efectele, Adenauer s-a confruntat cu necesitatea de a-şi hrăni oraşul ameninţat de înfometare. El a început să folosească un amestec de făină de orez, orz şi mălai de provenienţă românească, pentru a face pâine. Totul părea să meargă foarte bine până când România a intrat în război de partea Antantei, iar Adenauer nu a mai avut acces la mălai.
Pornind de la această pâine "experimentală", Adenauer a ajuns să experimenteze şi cu cârnat în care soia era folosită ca substitut pentru carne. Iniţial, aceşti cârnaţi au primit denumirea de "Friedenswurst" sau "cârnaţi de pace". Adenauer a solicitat să i se recunoască această invenţie şi să obţină un patent din partea Biroului Imperial german pentru Invenţii, însă a fost refuzat. Conform regulamentelor germane cu privire la conţinutul cârnaţilor, cârnaţii fără carne nu erau consideraţi cârnaţi. În mod ciudat, Adenauer a avut mai mare noroc cu Marea Britanie, adversarul Germaniei pe atunci. La 26 iunie 1918 regele George al V-lea a patentat cârnaţii din soia.
* Fermoarul a fost inventat de un emigrant de origine suedeză, Gideon Sundback, care s-a stabilit în America, unde a devenit designerul şef al companiei Universal Fastener Company. Conceptul său de închizătoare pentru haine şi încălţăminte, fără nasturi sau şireturi, a fost preluat de Armata Americană şi în special de Marină, fiind folosit în perioada Marelui Război la uniformele şi bocancii infanteriştilor marini care au intervenit în război de partea Antantei.
* O altă invenţie verificată de utilitatea sa în Marea Război este oţelul inoxidabil. Trebuie să-i mulţumim lui Harry Brearley din Sheffield pentru ideea unui oţel care nu rugineşte şi nu se corodează. După cum se menţionează în arhivele oraşului: "În 1913, Harry Brearley din Sheffield a obţinut ceea ce este considerat drept primul oţel care nu rugineşte sau oţel inoxidabil — un produs care a revoluţionat industria metalurgică şi a devenit o componentă importantă a lumii moderne".
Înainte de Marele Război Armata Britanică căuta aliaje mai bune pentru tunurile sale. Problema era că ţeava tunurilor se deforma în timp din cauza tragerilor. Harry Brearley, metalurgist de la o companie din Sheffield, a fost chemat să realizeze nişte aliaje mai dure. El a adăugat crom la oţel. Povestea spune că a aruncat rezultatele primelor experimente la fiare vechi, în curtea fabricii, însă mai târziu a observat că aceste mostre erau singurele care nu au ruginit din grămada de fiare vechi în care au fost aruncate.
* Comunicaţiile aviatice au apărut, ca necesitate, tot în perioada primului Război Mondial. Înainte de Marele Război, piloţii nu aveau nicio modalitate de a comunica între ei sau cu personalul de la sol. Tehnologia de comunicaţii prin radio era disponibilă, dar a fost dezvoltată în special, în perioada Primului Război Mondial, la Brooklands şi apoi la Biggin Hill, în Marea Britanie. Primele încercări de a integra aparate de comunicaţii radio în avioane au fost îngreunate de zgomotul puternic produs de motorul aparatului de zbor. Înainte de acestea piloţii trebuiau să ţipe sau să-şi facă semne cu mâna pentru a se înţelege între ei. Problema comunicării a fost în cele din urmă rezolvată prin inventarea unei căşti de pilot cu microfon şi difuzoare integrate, cască ce reuşea să blocheze o mare parte din zgomotul de motoare. Această modalitate de comunicare radio între piloţi a deschis calea pentru progresele enorme înregistrate de aviaţia civilă după război.
