Partea cea mai proastă a politicii româneşti este incapacitatea de a lua decizii. Aderarea la moneda euro, de exemplu, este subiectul unor permanente şi spectaculoase răzgândiri.
La un moment dat, partidele păruseră să adopte poziţii mai ferme. PNL, în campania pentru alegerile europene, a afişat reticenţa faţă de euro şi intenţia de a amâna momentul aderării cât mai mult cu putinţă. România - susţineau pe atunci liberalii - are nevoie de o lungă perioadă de dezvoltare economică, pe care condiţiile constrângătoare ale pactului de stabilitate nu le îngăduie. După fuziunea PNL-PD, viziunea aceasta a fost abandonată brusc şi l-am auzit pe preşedintele Klaus Iohannis vorbind despre aderarea cât mai rapidă la moneda euro. Intrarea PNL în PPE schimbase datele problemei, dar nimeni nu s-a mai străduit să explice de ce viziunea anterioară ar fi fost greşită. PNL era dintr-o dată partizan al euro şi repeta zelos frazele pe care anterior le repudiase, privind disciplina financiară strictă şi avantajele monedei comune. PDL a continuat, în schimb, să spună acelaşi lucru, adică ceea ce concorda cu mesajele primite de la PPE.
PSD părea să împărtăşească perspectiva liberalilor, cel puţin pentru faptul că a criticat insistent politica de austeritate a germanilor şi a PPE, dar a evitat să ia poziţii clare pe tema aderării la euro. La un moment dat, un ministru important al Guvernului Ponta anunţa, într-un cadru relevant, hotărârea autorităţilor de la Bucureşti de a adopta moneda comună în 2019 (Liviu Voinea, mai 2014). Era un anunţ puţin surprinzător, deoarece reprezenta o ruptură faţă de poziţiile anterioare, critice faţă de politicile zonei euro. Surprinzător era şi faptul că, în ciuda divergenţelor, Guvernul adopta aceeaşi poziţie cu preşedintele Băsescu (pe atunci în funcţiune).
Reacţiile BNR nu au făcut decât să acompanieze, comic, această oscilaţie. După venirea USL la guvernare, guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, explica pe larg dezavantajele unei aderări prea rapide la euro şi calcula că, în ritmul actual, România nu ar putea să atingă o convergenţă reală cu ţările euro mai devreme de 2024, pentru ca apoi, sesizând schimbările de optică la nivel politic, să admită că aderarea este totuşi posibilă. Această fluiditate a opiniilor a dezamăgit mult, căci opinia publică aşteaptă un punct de vedere competent mai ales de la BNR şi prea puţin de la liderii politici. Din toate aceste luări de poziţie a reieşit că nimic nu este pe deplin favorabil, că orice decizie s-ar lua nu ar fi o catastrofă şi că orice este posibil. Ceva mai descurajant nu se putea imagina.
Singurul politician care a manifestat mai multă hotărâre în această privinţă a fost preşedintele Traian Băsescu, care nu ezitase să taie salariile cu 25% şi să crească TVA la 24%. Ceea ce nu s-a spus cu limpezime este faptul că numai un calendar foarte strâns al aderării la moneda comună ar fi pretins reforme atât de drastice. FMI, care avea o agendă diferită, propusese în 2010 un plan de reforme mult mai moderat.
Reformele structurale au continuat într-un ritm acceptabil, dar aderarea la moneda comună a rămas la fel de nebuloasă. Zona euro a trimis semnale neliniştitoare, care au întreţinut la Bucureşti starea de indecizie. Până acum două săptămâni, când vicepreşedintele Comisiei Europene Valdis Dombrovskis spunea la Bucureşti că România nu ar trebui să grăbească procesul de aderare, ba, dimpotrivă, că ar fi mai nimerit să-şi ofere un răgaz. Desigur, el s-a exprimat în termeni tehnici, vorbind despre Mecanismul European al Ratelor de Schimb (ERM2), dar a fost clar că descurajează o politică de urgenţă. Zona euro nu doreşte să atragă în interiorul ei o ţară care ar putea deveni o nouă povară (ca Grecia, Spania, Portugalia etc). A fost puţin comică şi de data aceasta declaraţia lui Mugur Isărescu, care a explicat că România întruneşte toate condiţiile de aderare, dar că, desigur, în ce priveşte intrarea în ERM2 nu este încă pregătită.
În orice caz, declaraţia lui Dombrovskis a fost binevenită, căci oferă întrucâtva o dezlegare României, stresată şi aşa de rigorile reformei, şi interzice de aici înainte demagogia pe tema monedei comune.
