Paradoxul energetic naţional: De ce plătim facturi uriaşe la curent, deşi România produce energie foarte ieftină

România se numără printre statele europene norocoase care reuşesc să producă energie electrică la costuri extrem de reduse, folosind intensiv infrastructura hidrocentralelor şi a centralelor nucleare. Cu toate acestea, acest avantaj strategic evident nu se reflectă deloc în facturile plătite lunar de populaţie şi de mediul de afaceri. Dumitru Chisăliţă, preşedintele Asociaţiei Energia Inteligentă (AEI), demontează acest paradox, explicând că anomalia preţurilor uriaşe este rezultatul direct al fragmentării sistemului energetic naţional, coroborată cu un mecanism european rigid de formare a preţurilor. Rădăcina problemei se regăseşte la începutul anilor 2000, odată cu reorganizarea vechiului CONEL, decizie care a dus la separarea producătorilor de electricitate în companii independente. Înaintea acestei fragmentări, diferitele tipuri de centrale funcţionau într-un sistem integrat, complementar, în care costurile reduse ale unora compensau cheltuielile mari ale altora, iar riscurile erau gestionate la comun. Astăzi, însă, fiecare companie îşi urmăreşte propriile interese comerciale şi obiective de profit, anulând practic beneficiile economice ale unui mix energetic naţional diversificat.

Un factor agravant care menţine facturile la un nivel ridicat este mecanismul european de tranzacţionare cunoscut drept „merit order”, utilizat pentru stabilirea ordinii de acceptare a ofertelor pe piaţa angro. Conform acestui sistem, cererea de consum este acoperită iniţial de producătorii cu costuri mici, precum hidrocentralele sau parcurile regenerabile. Totuşi, atunci când această energie ieftină nu este suficientă, sistemul apelează la centralele pe gaze sau cărbune, care au costuri de producţie mult mai mari. Regula pieţei impune ca preţul marginal al ultimei oferte acceptate – adică cea mai scumpă – să devină preţul de decontare pentru absolut toată energia tranzacţionată în acel interval. Prin urmare, un producător hidro încasează acelaşi preţ uriaş de piaţă ca un producător termo, realizând profituri colosale, în timp ce consumatorul final este privat de avantajul costului real, extrem de redus, al apei sau al atomului.

Dincolo de aceste mecanisme de tranzacţionare, preţul final este umflat suplimentar de tarifele de reţea, contractele de furnizare şi taxele aplicate de stat. Specialiştii din domeniu trag un semnal de alarmă, subliniind că arhitectura creată în urmă cu peste două decenii necesită o reevaluare urgentă, deoarece a confundat noţiunea de concurenţă cu fragmentarea neproductivă a sistemului. Deşi nimeni nu contestă necesitatea unei pieţe libere, actualul model economic eşuează în a transforma resursele naturale ale ţării în energie accesibilă pentru cetăţeni şi în competitivitate pentru economie. Fără o corecţie a acestor erori structurale de viziune, România va rămâne captivă în acelaşi scenariu frustrant: o ţară cu o producţie energetică ieftină, companii de stat extrem de profitabile şi consumatori nevoiţi să cumpere curentul la preţuri de lux.