Grecia, Irlanda şi Portugalia au fost doar zgârietură pentru euro. Pe acolo au intrat însă virusurile care au contaminat şi celelalte ţări care nu se numesc Germania.
Ultimele săptămâni au arătat o aversiune a pieţelor de datorie pentru tot ce nu e hârtie nemţească. Când Banca Centrală Europeană a intervenit în piaţă să cumpere obligaţiuni italiene, cele ale Franţei, Olandei, Austriei sau Finlandei (toate ţări AAA) s-au apreciat şi ele. Când presiunea pe vânzare a hârtiilor Italiei a crescut şi randamentele au luat-o în sus, peste pragul de 7%, obligaţiunile ţărilor enumerate au urmat aceeaşi tendinţă, în timp ce cele ale Germaniei au crescut în valoare. Până acum câteva săptămâni nu exista această sincronizare nefericită. În momentul de faţă, pentru investitori există o singură ţară puternică în Europa, iar restul înseamnă risc.
De ce ar cumpăra cineva bonduri nemţeşti la randamente ridicol de mici (sub 2%)? Pentru că în cazul în care Zona euro îşi cunoaşte sfârşitul, investitorii au siguranţa că îşi vor recupera banii, eventual în mărci germane.
La acest nivel de neîncredere în Europa s-a ajuns după ce politicienii europeni nu au fost în stare să vină cu o soluţie credibilă, care să nu se bazeze pe bani care nu există, aşa cum e cazul Fondului european de bailout. Când Italia a intrat în mijlocul problemei şi oamenii cu bani investiţii şi-au pus problema solvabilităţii acestei ţări, atunci planurile politice şi-au pierdut orice urmă de potenţă. Totul e în mâna Băncii Centrale Europene în acest moment.
BCE este instituţia care ţine euro în viaţă din luna august. Atunci, în foarte scurt timp, dobânzile Italiei şi Spaniei au explodat. Banca centrală a anunţat că reactivează programul de achiziţii a obligaţiunilor guvernamentale (SMP). Asta înseamnă că BCE îşi alimentează contul cu euro electronici (varianta digitală a tiparniţei) şi cumpără obligaţiuni de pe piaţa secundară, acolo unde de regulă băncile, fondurile de hedging, de investiţii sau de pensii tranzacţionează. Instituţia centrală se substituie părţii private şi crează o cerere artificială de datorie a ţărilor cu probleme. Altfel spus, ceea ce nu vrea nimeni să cumpere, cumpără BCE, şi rezultatul e că preţul unei obligaţiuni creşte şi randamentul scade.
Obligaţiunile cumpărate de BCE, de 186,3 miliarde de euro până acum pentru toate ţările PIIGS, intră în bilanţurile băncii, care le poate păstra sau nu până la maturitate. Problema pentru bancă devin acum banii pe care i-a tipărit. Cum obiectivul principal al BCE este să asigure stabilitatea preţurilor, tipărirea de bani nu are cum să ajute, pentru că mai mulţi bani în piaţă înseamnă inflaţie. Aşa că BCE absoarbe săptămânal miliardele tipărite de la băncile comerciale şi ţine banii îngheţaţi – operaţiunea de sterilizare.
Acesta nu este singurul mod prin care obligaţiunile ţărilor euro ajung în bilanţurile BCE. Orice bancă ce urmăreşte finanţarea de la Centrală pentru că nu găseşte în piaţă trebuie să vină cu un activ cu care să garanteze împrumutul – cel mai adesea bonduri.
Tratatul Uniunii Europene interzice BCE să finanţeze datoria ţărilor membre. De aceea fostul guvernator Jean-Claude Trichet a susţinut tot timpul că SMP este pus în funcţiune doar pentru a transmite eficient politica monetară şi pentru a oferi timpul necesar ca guvernele să anunţe reforme care să calmeze pieţele. Nemţii de la BCE nu au gustat însă modul în care banca alege să facă politică. Axel Weber, fostul şef al Bundesbank, a părăsit instituţia în februarie, deşi era favorit pentru ocuparea următorului post de guvernator. A fost urmat de Jurgen Stark, care a ales să părăsească instituţia cu doi ani înainte de încheierea mandatului pentru că aceasta a început să monetizeze datoria.
Singurul neamţ din consiliul guvernatorilor care mai are un cuvânt de spus este actualul şef al Bundesbank, Jens Weidmann. Acesta a declarat în mai multe rânduri că actuala criză nu este una pe care BCE să o rezolve, şi că tipărirea de bani în contul datoriei publice este ilegală. De fapt, Weidmann spune că şi Fondul de bailout este ilegal în forma propusă acum.
Guvernatorul Mario Draghi a declarat la prima conferinţă de presă că SMP este „temporar şi limitat în cantitate”, şi că banca nu va deveni creditor de ultimă instanţă pentru guverne.
Acum, francezii presează şi ei Germania să renunţe la politica monetară strictă şi să dea drumul la tiparniţă.
Dacă se va întâmpla, nu va fi vorba de intervenţii de câteva miliarde de euro pe săptămână, ci de sute de miliarde de euro pe an, poate chiar mii de miliarde. Doar Italia trebuie să caute 400 miliarde de euro până la sfârşitul lui 2012! Franţa mai are şi ea nevoie de 346 miliarde de euro, şi lista continuă. Băncile comerciale au şi ele nevoie de sute de miliarde de euro.
Republica de la Wiemar
De ce se tem nemţii de tipărirea de bani? Pentru că au aflat pe pielea lor ce înseamnă asta. Între iunie 1921 şi iulie 1924, Germania a experimentat hiperinflaţia, preţurile se dublau la patru zile. Guvernul de atunci, din cauza dificultăţilor de a achita datoria de război, a renunţat la marca de aur şi a trecut la hârtie. După o perioadă în care moneda a fost relativ stabilă, o serie de veşti proaste a dat economia peste cap şi banca centrală a început să finanţeze deficitul prin emisiune de monedă. Salariile şi preţurile au intrat într-o spirală inflaţionistă care s-a intensificat până la introducerea unei noi monede. Tot acest fenomen a afectat grav economia Germaniei şi nivelul de trai al populaţiei, şi este considerat unul dintre factorii care au contribuit la ascensiunea nazismului.
Desigur, este greu de crezut că s-ar putea întâmpla aşa ceva la nivelul întregii Zone euro, însă potenţialul inflaţionist al monetizării masive a datoriei există. Cu atât mai mult cu cât un cec în alb din partea BCE înseamnă că guvernele trebuie să se preocupe mai puţin de rezolvarea finanţelor publice.
Pe de altă parte, dacă nu tipăreşte, BCE ar putea să-şi piardă în scurt timp obiectul de activitate.
Băncile o cer
De la SocGen la Deutsche Bank, şi de la Morgan Stanley la Goldman Sachs, toate marile bănci ale lumii cred că acum scenariul cel mai probabil este acela în care BCE bagă tiparniţele în priză. Asta nu va asigura supravieţuirea euro, dar ar putea da timpul necesar instaurării unei uniuni fiscale puternic centralizate.
