Italienii şi asiaticii au concesionat terenuri întregi şi vor să ne înveţe secretele cultivării orezului cu bobul lung, după care tot mai mulţi europeni se dau în vânt. Specialiştii în agricultură spun că în ultimii zece ani orezăriile s-au extins de 10 ori, iar producţia naţională a crescut de patru ori.
Orezul este de bază pentru chinezi. Posibil să fie curând de bază şi pentru români, cot la cot cu mămăliga şi cu pâinea. De la 1.300 de hectare de orez în 2001, astăzi avem 13.000 de hectare, de 10 ori mai mult. Un salt uriaş la care nu visau şefii de la Ministerul Agriculturii. Investitorii străini prind curaj şi vor să transforme mlaştinile României în orezării. De fapt, suprafaţa reală este de 60.000 de hectare. Însă cele mai multe plantaţii pe care le aveam înainte de anii '90 sunt acum ochiuri de apă şi buruieni. Ambiţia specialiştilor de la Ministerul Agriculturii este să aclimatizeze în România cât mai multe soiuri de orez cu bobul lung. Se poate să cultivăm într-o zi pe suprafeţe mai mari parfumatul orez thailandez, mai uleios şi mai bogat în proteine decât alte soiuri? Dacă muncim pământul şi ne ajută climă, da! După primele luni în care are nevoie de apă, orezului îi place seceta.
Investiţia costă, dar face! Confirmă şi Ionel Ivan, un producător de orez din Brăila, care a înregistrat 20 de soiuri noi în România şi exportă marfa în Turcia şi Europa.
"La o producţie de peste 8 tone pe hectare, sigur că e rentabil. Cheltuielile pe hectar se ridică undeva la 1.500, 1.800 de euro", spune Ionel Ivan.
Italienii au concesionat cea mai mare parte a orezăriilor. Vin puternic din urmă asiaticii.
În ultimii zece ani orezăriile au evoluat frumos şi spectaculos: de la o producţie de 1.200 de kilograme în 2001, la aproape 6.000 de kilograme anul trecut şi o estimare de aproape 7 tone pe hectar în 2011.
