Timiditatea este una dintre cele mai întâlnite trăsături de personalitate la copii. Specialiştii spun că este moştenită genetic, iar această trăsătură de personalitate nu trebuie sub nicio formă etichetată drept o boală pentru că, în timp, se va remedia. Pentru a vedea ce presupune timiditatea şi ce ar trebui să facă părinţii în acest sens, am vorbit cu psihologul Carmen Rusu, care ne-a oferit mai multe informaţii, precum şi câteva sfaturi.
„Timiditatea este o teamă”
„Timiditatea e un caracter, fiind mai des întâlnită în perioada preşcolară şi şcolară, clasele I-IV. Aceasta este, de fapt, o teamă - de a vorbi sau de a da chiar „bună ziua”. De asemenea, reprezintă o barieră în realizările şcolare şi profesionale ale copilului. Asta nu înseamnă că micuţul e încăpăţânat, pur şi simplu el nu se simte bine într-un anumit mediu, pentru că nu cunoaşte, nu e obişnuit”, a explicat Carmen Rusu.
Important pentru părinţi este faptul că nu trebuie să eticheteze copilul. E bine să evite să spună despre el că e timid, ci că e mai degrabă liniştit. Altfel, o să perceapă cuvântul „timiditate” drept ceva negativ. Aşa cum se spune despre cel cu hiperactivitate că e mai agitat, la fel şi cu cel timid.
Care sunt semnele?
„Unul dintre semne este faptul că micuţul se ascunde în spatele adultului. Dacă este lăsat câteva minute să se obişnuiască cu mediul, el poate fi capabil să interacţioneze. O altă problemă des întâlnită este refuzul acestuia de a merge la şcoală sau la grădiniţă. E de preferat ca părintele să îl pregătească înainte: să îi spună că va rămâne doar cu copii, că va învăţa lucruri noi şi aşa mai departe. La fel de des întâlnit este refuzul acestuia de a vorbi în prezenţa străinilor. El are nevoie de timp pentru a se obişnui cu aceste persoane, apoi prinde curaj. De asemenea, copilul timid poate să aleagă să se joace singur. Părintele trebuie să se îngrijoreze atunci când acesta refuză să stea în preajma celorlalţi copii de vârsta lui”, mai explică psihologul. Tot acesta a mai adăugat că aceste temeri sunt normale, deoarece copilul exploatează mediul înconjurător. Părintele are responsabilitatea de a-i explica cu mult calm că nu i se întâmplă nimic. Dacă nu reuşeşte să treacă peste această etapă, trebuie apelat la un specialist.
Adultul este pionul de bază
Copilul nu trebuie grăbit în situaţii sau experienţe noi, este un aspect care trebuie luat în considerare de către părinte. „Adultul trebuie să îi ofere micuţului oportunităţi – să meargă împreună în parc, să invite copii acasă, să fie lăsat să se descurce singur în situaţii ezitante şi să fie asigurat că are tot sprijinul său. E binevenită încurajarea participării acestuia la competiţii sportive, şcolare sau spectacole. Nu trebuie repezit, grăbit sau certat, pentru că va fi mai rău. Mulţi plâng atunci când merg la grădiniţă. Trebuie lăsat să se obişnuiască cu ceilalţi şi, fără să fie atent, mama sau tatăl să plece, fără să-i spună „Pa, am plecat!”. De asemenea, recomand ca 15 minute pe zi să fie dedicate discuţiilor între părinte şi copil şi să vorbească despre cum se simte, ce îi place sau ce nevoi are. E necesară dezvoltarea unei relaţii de încredere, grijă şi dragoste cu copilul”, mai spune Carmen Rusu.
În familiile cu mai mulţi copii este mai rar întâlnit un copil timid. Situaţia poate apărea atunci când sunt doi copii. Dacă cel mic e mai liniştit, îl copiază apoi pe cel mai mare şi trece peste etapă. În schimb, dacă cel mare e timid, acesta se izolează.
Partea pozitivă a acestui tip de personalitate este că micuţii sunt creativi. Ei stau şi analizează, îşi canalizează atenţia spre activităţi precum pictura, desenul, muzica sau sportul – unde simt ei că nu trebuie să vorbească foarte mult.
