Cultivarea propriei plante, într-un ghiveci, atunci când este vorba despre o plantă aromatică, s-a dovedit a fi o idee foarte bună şi eficientă şi în cazul tarhonului, pentru simplul fapt că tarhonul proaspăt şi cel uscat au gusturi foarte diferite, astfel că înlocuirea unuia cu celălalt nu este întotdeauna soluţia cea mai bună.
Tarhonul (Artemisia dracunculus) este o plantă din familia, din care face parte şi floarea-soarelui, Asteraceae, ordinul Asterales. Este o specie de plante perene şi, deşi, este originară din Siberia şi vestul Asiei, este una dintre principalele plante aromatice, tradiţionale, folosite în Franţa. Prin secolul al XVI-lea, a pătruns în Europa şi America de Nord, cunoscută şi sub numele de Estragon. Este cultivată în scopuri culinare şi medicinale.
Variantele acestei plante includ tarhonul francez (cel folosit pentru uz culinar), tarhonul rusesc (care are aroma mult mai slabă şi care nu este folosit pentru uz culinar) şi tarhonul mexican (este mai apropiat de cel francez şi reprezintă o variantă pentru preparatele culinare).
Tulpina dreaptă şi ramificată creşte între 120-150 cm. Frunzele, verzi-lucioase, sunt linear-lanceolate, având dimensiunile: 2-8 cm lungime şi 2-10 mm lăţime. Florile au un diametru mic, de 2-4 mm, dispuse în bucheţele galbene sau galbene-verzui de până la 40 de inflorescenţe.
Tarhonul are în componenţa sa uleiuri volatile ce conţin compuşi aromatici, estragolul, cumarine, flavonoide, mucilagii, minerale, vitamine. Frunzele mai conţin hidrocarburi terpenice, aldehidă anisică, acetaldehidă, vitamina B1 şi vitamina C. O linguriţă de tarhon are în compoziţie 0,52 miligrame de fier, o cantitate mică de potasiu, calciu şi vitamina A.
Aroma tarhonului este puternică iar gustul este astringent ca o lămâie, acrişor, dulce cu iz de anason şi busuioc. Uşor zdrobite frunze de tarhon eliberează o aromă dulce cu tonuri de lemn dulce şi pin.
Atât frunzele, cât şi tulpina, proaspete sau uscate, sunt folosite într-o largă varietate de feluri de mâncare. Există menţiuni scrise despre cultivarea tarhonului ce datează din 500 î.Hr. În timp ce, cei mai mulţi oameni sunt familiarizaţi cu utilizările culinare ale tarhonului, sunt foarte mulţi oameni care nu cunosc calităţile sale medicinale, unice. Această plantă a fost folosită de numeroase culturi, secole la rând, ca un tratament natural pentru multe afecţiuni.
Tarhonul, în special cel din soiul turcesc, are proprietăţi antioxidante, care pot ajuta la neutralizarea acţiunilor radicalilor liberi din tot corpul. Studiile au demonstrat că uleiul de tarhon funcţionează ca un captator de radicali liberi ajutând la oprirea sau reducerea deteriorărilor pe care aceşti radicali le pot provoca.
De-a lungul istoriei, tarhonul a fost utilizat pe scară largă pentru a calma durerea de dinţi, efect obţinut datorită nivelurilor ridicate de eugenol aflat în compoziţia plantei. În timpuri străvechi, grecii mestecau, această plantă datorită capacităţii sale de a amorţi cavitatea bucală. De asemenea, s-a dovedit că tarhonul poate favoriza scăderea inflamaţiei gingivale, care apare, adesea, împreună cu durerile de dinţi.
Tarhonul a fost, mult timp, folosit ca un tonic digestiv, deoarece stimulează producerea bilei de către ficat. Nu numai că poate îmbunătăţi digestia în mod natural, dar s-a constatat, că poate avea efect de calmant şi în probleme digestive comune, precum ar fi indigestia şi sindromul de intestin iritabil. A fost, de asemenea, utilizat în remediile populare tradiţionale pentru eliminarea viermilor şi paraziţilor intestinali.
El poate fi folosit ca un sedativ blând pentru a ajuta la ameliorarea anxietăţii şi a stresului. Este benefic şi în inducerea somnului de noapte. Planta conţine substanţe, care pot ajuta la menţinerea sănătăţii cardiovasculare. Deoarece este bogat în potasiu şi vitamina A, tarhonul poate contribui la întreţinerea stări generale de sănătate a ochilor.
Beneficiile medicinale ale tarhonului, îl recomandă pentru a face parte din orice dietă, fie că este sub formă de pulbere, ceai, folosit ca un condiment sau consumat crud. Doza adecvată depinde, însă, de mai mulţi factori, inclusiv de vârstă şi starea generală de sănătate.
